Undeva, la marginea lumii, nu departe de un rau blestemat, pe albia caruia siroiesc pana si astazi lacrimile unui popor rupt in doua de balaurul fioros de la rasarit, intr-o zi de toamna, pe cand roadele zambeau in cosurile cotuscanenilor, veni pe lume „copilul minune” al satului.
De cum scoase primul tipat, mamuca lui simti ca odrasla sa va ajunge om mare, asa–i soptira in vis, cu o seara inainte, ursitoarele.
Pentru ca profetiile lor sa se implineasca, in momentul cand ii dadu sa suga pentru prima oara, isi muie degetele in mir atingandu-i usor fruntea sub semnul crucii. Copilul oracai de cateva ori, apoi inchise ochisorii si pica intr-un somn adanc. Mamuca nu se satura sa-i soarba chipul dragalas, deja in imaginatia ei il vedea ca un om de stat respectat de tot poporul.
Cand incepu sa gangureasca primul cuvant nu fu „mama” , asa cum se intampla copiilor normali, Viorel rosti destul de clar cuvantul „masina”. A treia zi tot satul aflase minunea, toata suflare dadu buluc sa-l admire pe „copilul cel insemnat”. Pruncul se rasfata in fata celor veniti sa-l vada, rostind clar si raspicat de mai multe ori: „masina. masina. masina”. O baba garbovita, fara dinti in gura, fosta moasa a satului, glasui sfatos: „la viata mea am mosit sute de prunci, dar niciodata nu mi-a fost dat sa vad o aura asa luminoasa cum are acest copilas, pesemne ca va ajunge un presedinte de stat sau poate chiar rege.”
Cum crescuse, depasind nu cu mult inaltimea unui taburet, plin de voiosie, topaia prin curte si tipa cat il tine gura ca vrea sa ajunga cel mai tare sef din parcare si, ca atare, toti trebuie sa-i intre in voie. E drept, megiesii nu-i prea intelegeau vointa, dar presupuneau ca tancul va ajunge cineva la oras, ca era istet si guraliv cum putin copii de varsta lui sunt.
Mamuca, din putinii bani pe care-i avea, de fiecare data cand avea ocazia sa ajunga la oras ii cumpara odraslei cate o masinuta. Dupa o saptamana, cat de mult o invartea pe covoras nu ramaneau decat franjuri de tablite subtiri, ca lamele, din ea.
Cand ajunse la scoala era cel mai miorlait dintre copii, de cum cineva incerca sa-l contrazica incepea sa se smiorcaie si sa-si suduie cu asprime colegii, ba mai mult, uneori ii aducea reprosuri si doamnei invatatoare, in caz ca aceasta nu-i dadea doar lui dreptate. Nu o data a fost sa mearga cu jalba in protap la director si s-o reclame.
Si la joaca din curtea scolii avea acelasi comportament, chiar daca era un ghemotoc, iar colegii de multe ori uitau sa-l ia in seama, glasul lui metalic ii scotea din tatani pe toti cei din jur, pana cand si pe trecatorii de pe strada. Nu se dadea in vant dupa invatatura, dar cum cei de la scoala auzisera ca e un tanc „ales” si ca e in gratiile destinului, ii dadeau uneori note si pe „dai boje”.
Micutul prinsese si mai mult scuipat la furca cand se vedea an de an cu coronita pe cap, chiar daca nu urca niciodata prima treapta a podiumului.
Pe la zece anisori nimeni nu se mai putea intelege cu el, se dadea cocosel si de fiecare data iesea ciufulit din incaierari, il smotoceau pana si fetele, nu le placea aroganta „pipernicitului”.
Intr-o iarna siberiana, pe cand gerul spargea pietrele de pe valea Prutului, iar vrabiutele inghetau la primul falfait de aripi, dragul adolescent cazu victima unei raceli cumplite, ce-l tinu aproape o luna tintuit in pat. Cand prinse glas, toata lumea remarca o schimbare totala in comportamentul lui, devenise un adolescent normal, ii pierisera mofturile si aroganta. De crescut nu mai crestea, nu depasea coltul mesei chiar daca se aburca pe varfuri cand vroia sa fie luat in seama. Si cum orice minune tine foarte putin timp, dupa ce se vazu la scoli inalte incepuse sa-i inmugureasca din nou dorinta de marire.
Anii s-au dus cu viteza saniutelor pe derdelus, iar Viorel de Crasnaleuca se vazu in curte cu o turma de masinute, care de care mai stralucitoare, cu mii de cai putere. Atunci simti ca visul i se implinise.
Chiar daca nu se vedea printre colegi, glasul ii compensa micimea trupului, cand tipa, cu totii intorceau capetele spre el, unii din respect, insa cei mai multi il scaldau in injuraturi si cuvinte dracesti, e drept, rostite numai pe furis. Simtind ca nu poate baga spaima in soferi, se hotari sa le intinda o capcana. Il ruga pe cel mai bun amic sa-i raspandeasca vorba c-ar avea puteri supranaturale, ca are muschii ca otelul si pumnul ca fierul. Drept dovada stateau si cele sapte victime; niste haidamaci de taximetristi care o incasasera de la el si care depusesera plangere penala pentru agresiune. Putini erau cei care stiau ca in conflictul cu taximetristii se folosise de un truc de golan sadea, ii atacara cu spray paralizant si cu o ranga de fier, fiind ajutat de cinci ciobani vanjosi. A doua zi deja se trezi cu porecla: „Sapte dintr-o lovitura”. Cand auzi cum este strigat, exclama in sinea lui: „Da, sa stii ca esti cineva, mai Viorele, de azi inainte nimeni nu mai trebuie sa ajunga cu prajina la nasucul tau”.
De indata isi procura de la un teatru de papusi o pereche de catalige si de cate ori le vorbea colegilor, megiesilor sau chiar strainilor, se inalta pe ele si glasuia vrute si nevrute. Erau zile cand facea bai de multime, asta se intampla cand le mai arunca din traistuta cate ceva de-ale gurii acelor gura-casca.
De la inaltime vedea lumea altfel, privea spre cei multi ca spre un musuroi de furnici, in acele clipe hotari sa-si incerce norocul si-n politica. Zis si facut. Intr-un an exersa datul din coate in curtea primului partid care-i iesise in cale, in al doilea an era maestru al vorbelor de prisos si al minciunilor confiate, iar in cel de-al treilea an se vazu in forul legislativ al tarii. In acea clipa simti cum pamantul ii fugea de sub picioare si cum capul ii strapungea cerul.
O ploaie de stele ii lumina mintea, pentru el pamantenii ajunsesera o multime de trogloditi, la inaltimea lui nu-s decat pasarelele cerului si Zamolxis, zeul suprem al meleagurilor dambovitene, evident, si ale damburilor din Crasnaleuca. Nici familia, nici colegii de soferie, si nici cei de hotie nu cutezau sa-i mai stea in cale. Deh, era demnitar de rang inalt, cu sute de masini la scara si cu imunitate parlamentara! Cum ulciorul nu merge de multe ori la apa, nici lui nu i-a mai zambit soarta a doua oara. Dupa cativa anisori a trebuit sa coboare la cele lumesti si sa cerseasca din nou votul …pasagerilor. Auzindu-i vorbele, miile de gura –casca, care-l inaltasera pe catalige, se infricosara de bazaconiile lui si-l luara la ciomagit. Viteazul soferas o tuli prin tufis, ca un iepuras. Si uite asa s-a intamplat, ca la scurt timp, sa uite lumea de el si de tot neamul lui de papagali – sarlatani.
Lucian Alecsa
