Strainii ne hulesc, ne umilesc, dar ne si compatimesc. Sentimentele lor sunt impartite. Huliti sunt doar cei ce comit crime, cersesc si care cotrobaiesc prin buzunare.
E totusi imbucurator faptul ca numarul lor e in scadere. Cu toate astea, odata stigmatizati, e foarte greu sa poti topi cicatricea, daca o zgandaresti exista pericolul sa devina si mai evidenta. Stim foarte bine care este plaga ce ne-a amprentat atat de profund aceasta urma… caracterologica. Acestora nici ca le pasa, cand dai sa le explici ca al lor comportament afecteaza un intreg popor, se burzuluiesc, iti aduc injurii, ba mai mult, te acuza ca nu le-ai intins o mana de ajutor la momentul potrivit, ca nu ai facut totul pentru a-i integra in societate. La fel si cu cersetoria, e puseul lor genetic, daca intr-o zi nu stau cu mana intinsa, in dimineata urmatoare o simt ca si paralizata. Cei mai multi dintre ei, cand sunt impiedicati sa-si exercite „meseria de smenar”, recurg la acte de violenta, ajungand chiar la crime.
Cat despre umilire e cu totul altceva. Daca pana in ’90 am ingurgitat patriotism cu polonicul, ni s-a servit de trei ori pe zi secvente de bravura cu voievozii nostri si acte de nemarginit curaj cu ilegalisti comunisti, dupa lovitura de stat pusa la cale de Ion Iliescu a aparut pe scena Corneliu Vadim Tudor, care ne-a supus unei transfuzii de ura viscerala impotriva tuturor natiilor care s-au oplosit in decursul veacurilor pe plaiurile mioritice, incepand cu ungurii si terminand cu evreii.
Cand s-au deschis granitele si cand am avut posibilitatea sa privim realitatea occidentala, am cam ramas cu ochii in soare, nestiind pe ce lume am trait. In acele clipe, de totala bulversare, am fost considerati de europeni drept bananieri. Asta a fost primul semn de umilire. Buimaci, fara cel mai vag exercitiu democratic, de indata ni s-a cuibarit in comportament un agresiv complex de inferioritate. Cu matele chioraind, fara adapost deasupra capului, am acceptat cele mai josnice munci. Gandul de a te intoarce in tara era topit din fasa, cu fiecare zi Romanica noastra draga capata statut de tara de haiduci; politicienii o secau, iar justitia tinea de sase.
Odata cu ivirea USL-ului si cu mascarada lui Crin si a lui Victor, din vara lui 2012, prin incercarea de suspendare a presedintelui ales, a devenit certitudine pentru toata lumea ca suntem translati de pe alt continent si ca nu suntem de nasul Europei. Si uite asa, poporul roman isi duce „blestemul” in spate, fara nici un pic de demnitate.
Totusi, strainii, care s-au apropiat mai mult de noi si care au privit cu mai multa atentie spre ranile noastre, au putut constata ca nelegiuirile sunt facute, cu buna stiinta, chiar de alesii nostri. Ei sunt primii care ne-au umilit si ne umilesc in continuare. Vina ne apartine, in acest sfert de secol de democratie, noi, cu mic cu mare, n-am facut decat sa ne expunem trupurile spre a fi biciuite, din patru in patru ani hauleam de bucurie dupa fiecare sfichiuire, iar calaii se amuzau burdusindu-si tescherelele.
Capii bisericii, care ar fi trebuit sa ne trezeasca, le-au fost aproape. N-au facut decat sa ne tamponeze mintile si sufletele cu mir si agheasma, sa ne scotoceasca prin buzunare luandu-ne si ultimii banuti pentru sute de lacase, iar cand simteau ca dam sa ne trezim la realitate, se adunau in soboare facand scut in fata celor care ne umileau, simuland rugaciuni si ritualuri.
Dar uite, a venit ziua invierii, numai ca pentru asta Dumnezeu a cerut jertfa. Si nu pe oricine, ci niste copii nevinovati, pe fetele carora erau desenate bucurie si speranta, nicidecum semnele diavolului, cum au incercat sa-i anatemizeze slujitorii bisericii.
Rusine sa le fie acestor imbuibati in sutane, care nu fac decat sa pangareasca niste suflete nevinovate, incercand sa-si ascunda fariseismul si habotnicia! Biserica, precum si institutii statului, incepand cu Parlamentul si terminand cu unitatile deconcentrate, are nevoie urgenta de igienizare si de deparazitare.
Sub vesmintele unor preoti se dosesc si entitati cu apucaturi necurate, pentru care ochiul dracului a devenit ravna suprema.
