Gheorghe Grigurcu s-a nascut acum aproape 80 de ani, la Soroca , pe malul stang al Prutului, ( azi in Republica Moldova).
Traseul sau biografic este destul de ciudat; a urmat liceul la Oradea , dupa care il gasim cursant pentru doar un an al Scolii de Literatura „Mihai Eminescu” din Bucuresti.
Se inscrie la Facultatea de Litere din Cluj pe care o absolva cu bine, lucreaza apoi ca functionar la Societatea de stiinte istorice si ca profesor la o scoala generala. Pentru un deceniu il gasim in redactia revistei oradeana ”Familia”, pentru ca dupa ce este indepartat, pe criterii politice, sa se retraga la Targu Jiu. Si astazi locuieste tot in acest targ de provincie, sub semnul infinitului brancusian, fara a se considera un marginalizat, din contra, prin tot ce scrie demonstreaza ca si-n provincie se arhitectureaza o mare literatura.
Publica de peste cincizeci de ani critica literara in toate revistele din tara fiind considerat unul din cei mai atenti critici de poezie din Romania. El urmeaza modelul calinescian, de exemplificare prin versuri a fiecarei asertiuni critice, de conturare a hartii lirice autentice supuse unui ochi exigent, disciplinat spre tot ce este sublim.
Putini sunt cei care stiu ca Gheorghe Grigurcu este un la fel de mare poet precum critic si ca poseda o mare sensibilitate in zona perceperii vibratiilor lirice subtile. Prin fiecare poem ne propune o definire a tristetilor care ne locuiesc sufletul, dand emotiilor o tensiune aparte prin concentrarea trairilor si redimensionarea lor in spatii minuscule. Prin astfel de exprimari poetice autorul masoara atat gradul de suportabilitate a tacerii, cat si forta Cuvantului in topirea Adevarului si reasezarea lui in matrice poetice miniaturale, purtatoare de aure apoftegmatice: „prin iscusinta mai odihnit / decat prin somn / prin arta mai treaz / decat prin trezire vis a visului norma / care te cauta dincolo de tine / deznadajduita nadejde / valeryana Forma/(prin iscusinta); „Poete, scapa de acest semn echivoc / molusca de sunet / in pragul infernului / scoate Forma / pura muta precum o amfora / din malul in care a trait/ o poti gasi doar acolo./ (poete, scapa de-acest); „ te odihneste pe sponci spre a ajuta / Forma sa-nvie sa tremure-n/ apa clara a muschilor tai / imagine lacoma de alte imagini / la infinit./” ( te odihnesti).
Gheorghe Grigurcu debuteaza ca poet in 1968 cu volumul „Un trandafir invata matematica”, despre care marele poet Stefan Augustin Doinas spunea ca reprezinta „unul dintre reperele cele mai avansate pe linia modernismului”.
Printre miile de pagini de critica publicate, atat in carti cat si-n reviste literare, Gheorghe Grigurcu nu s-a astamparat de scris si a mai publicat inca cincisprezece volume de poezie, toate sub semnul proteicului, de mare originalitate. El este poetul fara apartenenta de grup, se exprima intr-un „climat poetic” inedit , fara influente si complementaritati contextuale care sa-i umbreasca in vreun fel Eul liric. Merita amintite volumele: „Trei nori”, „Rau incinerat”, „Saluta viata”, „Inflorirea lucrurilor”, „Apologii” , „Rigoarea vazduhului”, „Oglinda si vidul”, „Un izvor bolborosind inauntrul termometrului” si altele.
In poezia sa, matematica este ingemanata cu fantezia lirica, se mizeaza foarte mult pe ingeniozitatea aplicata pe esantioane de idei si concepte adanci, nimic nu se dilueaza, nimic nu se risipeste, totul se aseaza in forme poetice prestabilite in mentalul poetului unde, de altfel, are loc fermentatia metaforica care arunca la suprafata niste adevarate bijuterii lirice. Poemele iau infatisarea unor aforisme metaforice. Nu stiu sa mai existe in poezia romaneasca un asemenea caz.
Poeziile lui par niste scantei ce ne ating deopotriva mintea si sufletul, si asta doar pentru cateva fractiuni de secunda, deschizand apoi calea spre revelatie abandonandu-ne in „voia Formei supreme” –dimensiune a Cuvantului inchiriat de propriul destin.
Autorul este convins ca esentele se pastreaza in flacoane mici si confisca un spatiu de exprimare poetica comprimat, desfasurandu-si forta in „capsule lirice” cu efecte euforizante asupra starii de spirit a cititorului. De-o mare extindere sunt ideile filozofice, ele inerveaza substanta poetica, sporind gravitatea poemelor si devenind emitatoare de mesaje. Limbajul este unul direct, curatat de orice urma de vulgaritate, avand efectul unui amplificator de pulsatii ideatice, un generator de emotii si sentimente puternice ce sparg cu adevarat cotidianul brutal in trairi „adanci si rafinate”, codificate dupa chipul si sufletul poetului. In fiecare poem se simt zbaterile unui suflet chinuit, incercat de cele mai nelinistitoare intrebari.
Intreaga frumusete a poemelor lui Gheorghe Grigurcu curge sub „trupul textelor”, unde fierbe lava gandirii sale, acolo se alege esenta vietii si se consuma marele adevar. Minereul ideilor este adus la suprafata prin metafore cristaline, ce se revarsa in cascada asupra cititorului, surprins de ceea ce i se intampla. Sunt momente cand poetul coboara profund in cotidian, asimiland material liric din cele mai neasteptate locuri, intrand intr-un joc cinematografic grav si spectaculos. Privind mai adanc vom vedea ca pe ecran e proiectata realitatea nefardata, plina de magie, cu-o puternica aura metafizica, care, paradoxal, imbraca eul poetic cu „precizie si culoare”, conducand „spectatorul” spre o reevaluare a propriei gandiri. Admirabile sunt poemele foarte scurte, de doua trei versuri, care chintesentializeaza manunchiuri de ganduri antrenand in materia lirica puseuri filozofice. Forta poetului de-a condensa totul in simple respirari lirice il aseaza printre putinii creatori ce surprind „lumina clipei” cu intreaga corola si intreg arsenalul de trairi si emotii. Gheorghe Grigurcu fandeaza liric cu mare abilitate intre anatomia corporala si cea cosmica.
In poemele sale fiecare cuvant reinvie tot intr-un alt si alt spatiu de focalizare a flash-ului poetic, generand noi sensuri, noi nuante simbolice si chiar noi Forme, sub aura misterelor si intr-o permanenta transfuzie de fantezie in materia abia detectabila cu ochiul liber, expusa poetizarii. Tristetea si durerile launtrice ale poetului innobileaza si nu induc un efect echivalent in sufletul cititorului.
Chiar daca lasa impresia unor haiku-uri, poeziile lui Gheorghe Grigurcu poarta alte tensiuni lirice, ideile sunt disciplinate de-o alta lumina, formula acestui gen literar nu se respecta, aventura verbului se petrece intr-un spatiu fara de oprelisti, bine individualizat, poemele traiesc prin implozie, mesajul loveste acolo unde trebuie, fara ambiguitati si rateuri. Propria lui poezie caracterizeaza cu mai mare limpezime tot ceea ce scrie: ”unde-i marea iubire unde-i poezia ei ca o simpla dependinta?/ precautia inventeaza toate definitiile posibile/ stergandu-le apoi cu mare atentie aidoma unor radiere/ unde-i trecutul econom si pedant ca o carte de credit?/ (durerea ne stoarce neincetat informatii ne sileste/ sa-i spunem tot ce stim asemenea unui anchetator nemilos)/ unde-i moartea unde-i sunt faimoasele temnite/ aerisite civilizate dar fara drept la vorbitor/ (speranta ne indeamna cu atata convingere sa ne inchidem in noi insine/ ca si cum am fi deja morti)”
LUCIAN ALECSA
