Afland ca in pragul comemorarii celor 27 de ani de la intamplarile din decembrie 1989 mai multe mii de revolutionari sunt gata-gata sa faca baldabac in borcanul cu muraturi al istoriei, mi-am zis ca n-ar fi rau sa rememorez acele momente cu sentimentele de acum si cu cele de atunci, ale unui partas convertit instantaneu de la comunism la capitalism. N-am fost, nu sunt si nu voi fi vreodata posesor de certificat de revolutionar, desi altii, mult mai inofensivi in acele vremuri, inca beneficiaza de asa ceva cu toate drepturile ce li se cuvin. Am fost si eu ca un fotbalist de rezerva care s-a bucurat de victoria echipei cu toate ca n-a intrat nici macar un minut pe teren.
Lucram la Electrocontact, ca un fel de surub in marele mecanism industrial care producea cea mai mare cantitate de span din toata industria botosaneana. Ma ocupam cu aprovizionarea cu suruburi pentru viitoarele magaoaie electrotehnice mult premiate la “Cantarea Romaniei”, faza pe ramura. Stiam dinainte ca prin tara diferite chestii, fiindca seara de seara cativa prieteni ne adunam acasa la Vasile Curcuta, mai mult ca sa sfidam decretul prezidential care interzicea grupuri mai mult de 5 persoane. Tot acolo salasluia cu acte de flotant si Viorel Ilisoi. Cu el, cu Dorel Andries, Vasile Asiminicesei, nevasta si copiii lui Curcuta intru neam numarul de conspiratori, care merita sa fie arestat. Mai ales ca ascultam “Europa Libera” si ne mai si dadeam cu parerea. Eram intr-un fel de semilegalitate, adica ne ascundeam dar nu ne cauta nimeni.
Dar in acea memorabila zi de 22 decembrie 1989, dimineata, ma aflam la BJATM ca sa vad ce suruburi trebuincioase economiei nationale se mai gasesc pe acolo. Difuzoarele din birouri functionau. De la ele am aflat ca Mircea Dinescu ocupase televiziunea si, impreuna cu Ion Caramitru, se faceau ca lucreaza pentru bunul mers al Revolutiei. “Frati romani, dictatorul a fugit. Cu ajutorul lui Dumnezeu am invins!”, a dat-o el in bigotism.
“Am impresia ca-i cam devreme”, am gandit eu cu voce tare, dar am fost tras de maneca de o persoana bine intentionata, care mi-a aratat ca cineva din birou este fiica unui mare colonel de Securitate. Apoi m-am grabit spre fabrica sa-i anunt si pe cei de acolo. Strungaria si-a oprit activitatea si zgomotul asurzitor provocat de imensele hurdubaie de otel ca sa asculte si ei vestile. Nu mai era Mircea Dinescu, era Ana Blandiana cu “Arpagicul”. In biroul nostru de truditori cu mapa venise si Gheorghe Marcu, care tocmai tinea o lectie despre noul invatamant politic. Sef de birou era unul Petrica Prescotnita, mic la stat, mare la sfat, adica ceva scula pe bascula la Judeteana de Partid. Cand a aflat ce se intampla s-a facut si mai mic de-l puteai introduce intr-un sertar.
“Toti comunistii care au facut rau acestei natiuni vor fi judecati”, se auzea in difuzoare. Petrica s-a facut si mai mic de-l puteai plia si coase la dosar. Dar tocmai intrase pe usa directorul comercial Teodor Goian. S-a uitat la el a spus o vorba de duh ce merita consemnata in analele istoriei: “Petrica ai belit p….”.
Muncitorimea, insa, vroia cu tot dinadinsul sa ia o pauza de Revolutie asa ca s-a adunat la poarta cu steaguri, care cu cate un intrerupator, o priza, un spray, ce se mai gasea prin fabrica, sa nu mearga cu mana goala. Pe drum ne-au iesit in intampinare si muncitorii de la IUPS dar si din autobuzele deraiate de proaspetii revolutionari. Se scanda intr-una tot ce se mai auzea la radio: “Jos Ceausescu!”, “Jos dictatorul!”, “Ceausescu de Craciun este porcul cel mai bun!”.
Dar despre cum s-au desfasurat manifestatiile va voi povesti pe larg in episoadele viitoare. (Va urma)
Florentin Florescu
Comentariile sunt închise.