Pamanturile erau arse si crapate, frunzele, ingalbenite sau chiar sfoiegite de arsita, abia se mai tineau pe crengi. Iarba de pe pajisti si fanete se ofilise cu totul.
Oamenii erau ingrijorati si nelinistiti. Cercetau mereu cerul ca de cristal. Nici un norisor. Albastru de cobalt!
Saptamanile se insirau una dupa alta tot mai fierbinti. De luni de zile nu cazuse nici un fir ploaie.
Preotul se hotari sa organizeze in piateta din fata bisericii o ora de rugaciune pentru a-L implora pe Dumnezeu pentru ploaie. La ora stabilita, piateta era plina de lume. Multi adusesera obiecte care dadeau marturie despre credinta lor.
Preotul privea cu admiratie Bibliile, cartile de rugaciuni, icoanele, crucile, metanierele.
Atentia ii fu atrasa insa, in chip deosebit de o fetita care statea cuminte in primul rand, avand in mana o umbreluta.
„A te ruga inseamna sa ceri ploaia, a crede insa, inseamna sa-ti iei umbrela!”.
