Era primavara si un om, strabatand padurea, a gasit un pui de vultur, cazut din cuib, l-a adus acasa si l-a pus in curte, unde acesta a invatat repede sa ciuguleasca mancarea gainilor si sa se poarte ca ele.
Intr-o zi, un naturalist, in trecere pe acolo, a intrebat pe gospodar:
– Cum un vultur, regele pasarilor, a ajuns sa traiasca printre gaini?
– Fiindca l-am hranit cu mancarea gainilor si l-am invatat sa se poarte si sa fie o gaina, deci nu mai este vultur.
– Totusi, a insistat naturalistul, are inima si aripile unui vultur si poate, desigur, invata sa zboare!
Dupa ce s-au sfatuit multa vreme, cei doi au hotarat sa vada, daca acest lucru ar fi cu putinta.
Naturalistul a luat cu delicatete vulturul in brate si a spus:
– Tu apartii cerului, nu pamantului. Deschide-ti aripile si zboara!
Dar vulturul parea nesigur. Nu stia bine cine era si vazand gainile, care ciuguleau prin curte, s-a intors degraba la ele.
Fara sa se descurajeze, naturalistul s-a intors a doua zi, a luat vulturul, l-a urcat pe acoperisul casei si i-a spus:
– Tu esti vultur, deschide-ti aripile si zboara!
Dar tanarului vultur ii era frica de aceasta noutate si s-a intors inapoi, sa ciuguleasca alaturi de gaini.
A treia zi, naturalistul s-a sculat devreme, a luat vulturul si l-a dus pe varful unui deal inalt. Acolo a ridicat in sus, cat ii permiteau bratele, pe regele pasarilor, si i-a spus cu dragoste si incredere:
– Esti un vultur, apartii cerului si pamantului, deschide-ti aripile si zboara!
Vulturul a privit in jur, s-a uitat spre vale, la curtea cu gaini, apoi spre cerul azuriu. Dar nu si-a luat zborul inca.
Atunci, naturalistul s-a urcat mai sus, pe o stanca si l-a intins catre soare.
Vulturul a inceput sa tremure. Incet, incet si-a deschis aripile. In sfarsit, cu un strigat de triumf, si-a luat zborul spre cer.
S-ar putea ca vulturul sa-si aminteasca si acum de gaini, s-ar putea ca, din cand in cand, sa viziteze poiata, dar dupa cat se stie nu s-a mai intors niciodata sa traiasca ca o gaina.
