Cunoscutul ziarist a murit chiar de ziua lui, 16 februarie. „Un subiect de articol de ziar”, ar fi spus Florentin, care „vedea știrea cu alți ochi” spre deosebire de ceilalți.
Duminică, 16 februarie, Florentin Florescu împlinise 57 de ani. În timp ce urările curgeau pe rețelele de socializare, el agoniza pe pat parcă simțind că clipa fatală era tot mai aproape. Nu a mai rezistat, iar duminică seară, Florică ne părăsise pentru totdeauna.
Încă mai avea multe de povestit, atât din viața sa de ziarist,, cât și cea de „revoluționar”. De multe ori când ne întâlneam „la un pahar de vorbă” îmi povestea ce a făcut el în decembrie 1989.
„Eu am deschis porțile de la Electrocontact, iar oamenii au pornit spre județeană. Fiecare cu plasele de pânză în mână, așa cum veniseră la muncă. În balcon la teatru, actorul Constantin Ghiniță a scos boxele și a început să vorbească la microfon. Ulterior i s-a alăturat și Marius Rogojinschi. La scurt timp, au apărut o stație și boxe și la sediul județenei și un timp a fost ca un fel de concurență”, povestea Florentin Florescu.
Chiar dacă „a fost pe baricade” în decembrie 1989, Florică nu a cerut nimic, nici bani, nici pământ, dar nici vreun atestat de revoluționar. Mai mult, el a spus în repetate rânduri că la Botoșani nici nu a fost Revoluție.
„Nu a fost o Revoluție, ci a fost o mișcare populară. Au tăbărât toți în județeana de partid, iar unii au furat tot ce se mai putea, mai un stilou de aur, mai o haină de blană a Elenei Nae. Nu am cerut nimic, pentru că nu merit. Am apărut a doua zi în «Clopotul» cum am urcat la teatru, deci puteam să cer certificat de revoluționar, dar am considerat că nu merit. La cei care au fost acolo ar fi trebuit să le dea doar diplome de participare, fără avantaje materiale”, a mai spus Florentin Florescu.
Născut pe 16 februarie 1963, în localitatea Sulița, Florentin Florescu a înființat ziarul „Atitudinea”, împreună cu Viorel Ilișoi și Constantin Iftime. A lucrat de-a lungul anilor la „Curierul” și Jurnalul de Dimineață”, apoi a fost mulți ani de zile reporter special al „Monitorului de Botoșani”. A colaborat cu ziarele „Curentul”, „Jurnalul literar”, „Jurnalul Național”, „Libertatea”, dar și cu „TVR 1” și „Somax TV”.
În 2000, Florentin Florescu a lansat cartea de reportaje „Căruța cu moldoveni”, apărută la Editura Axa, care cuprindea reportajele sale publicate anterior în „Monitorul de Botoșani”, pentru ca în 2004, atunci când era directorul săptămânalului „Atitudinea”, să lanseze a doua carte, „Săraci lipiți paharului”, la Editura Agata. A fost membru al Asociației Epigramiștilor Români și are epigrame publicate în numeroase antologii.
Florică era un om al reportajelor și recomanda celor care își doreau să scrie acest stil jurnalistic să-l studieze pe Filip Brunea-Fox.
„Cine vrea să scrie reportaje trebuie să citească ”Reportajele mele 1927-1938” scris de Filip Brunea-Fox. După ce citești această carte te poți apuca de scris și reportaje. Binînțeles că trebuie să ai și talent, pentru că acolo unde nu-i, nici Dumnezeu nu poate. Brunea-Fox este ”un prinț al reportajelor”. Pentru mine a fost un punct de reper foarte important”, spunea de fiecare dată Florentin Florescu.
Florică a fost și singura persoană din România care avea hotărâre judecătorească în care se specifica foarte clar că nu este bețiv. Asta a primit-o după ce a dat în judecată un ziar local în care scria tot felul de prostii despre el și, printre altele, că este bețiv. Numai Florică putea să pățească așa ceva.
În ultimii ani din viață a colaborat cu redacția reporterul.ro, unde scria editoriale acide împotriva guvernelor și conducerii PSD. El a spus de nenumărate ori că este un om de dreapta și că Partidul Social-Democrat „a confiscat democrația din România”. Din păcate, tehnologia și starea fizică, l-au împiedicat să mai scrie, dar simțul critic și umorul i-a rămas treaz până în ultima clipă din viață.
Un semn de apreciere din partea celor care l-au cunoscut sau au lucrat cu Florentin Florescu pentru familiile Șfaițer și Catană. Ei au fost cei care s-au ocupat în totalitate de tot ce înseamnă cheltuieli și organizare a înmormântării lui Florică.
Colegii de breslă l-au condus pe ultimul drum, unii dintre ei făcând și o atmosferă plăcută, veselă așa cum își dorea Florentin: „când mor, îmi doresc ca la înmormântare oamenii să nu plângă, ci să spună poante și să râdă”.
Să te odihnești în pace și Dumnezeu să te ierte, Florentine!
