Cu mic, cu mare, credincioșii ortodocși au plecat sâmbătă noapte la bisericile din oraș, sate ori la mănăstirile din zonă pentru a lua Lumina Sfântă a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.
Lumânarea pe care o aprindem de Paști, la slujba Învierii, trebuie s-o aducem acasă aprinsă, apoi s-o păstrăm în casă și s-o reaprindem doar în anumite momente importante din viața noastră, în anul respectiv. Credincioșii duc în casă lumânarea de Paște, ca un simbol al biruinței asupra răului și întunericului, amintind, în același timp, și de biruința vieții asupra morți.
Lumina Sfânăt adusă în casă în noaptea Învierii are puterea să alunge paguba și energiile negative din căminul nostru.
Simbol al învierii lui Hristos, al biruinței binelui asupra răului și al vieții asupra morții, Lumânarea de Înviere nu se aruncă. Potrivit preoților, aceasta se poate aprinde și în momentele dificile din viata oamenilor, de primejdie sau de grea încercare.
Lumânarea de Înviere este o ofrandă adusă lui Dumnezeu, alături de osteneala de a fi prezenți la dumnezeiasca Liturghie din noaptea Învierii. De aceea se folosește într-o rânduială aparte. Lumânarea este simbolul învierii, al biruinței vieții asupra morții.
În noaptea Învierii, credincioșii poartă în mână o lumânare care a fost aprinsă de la preot, de pe masa Sfântului Altar. Odată stinse toate sursele de lumină din Biserică, Lumina de Înviere este aprinsă de preot de pe masa Sfântă, ca mai apoi să ajungă la toți credincioșii prezenți la slujbă. Aprinse toate lumânările, credincioșii pornesc să înconjoare biserica, de trei ori, iar la final, după ce preotul ajunge în fața ușilor împărătești și încep să intre în biserică, lumânările sunt stinse. La finalul slujbei, credincioșii se întorc acasă, în unele părți, chiar cu lumânarea aprinsă. Există superstiția că, dacă lumânarea de la slujba Învierii va rămâne aprinsă tot drumul până acasă, dorințele purtătorului ei se vor împlini.
Această lumânare reprezintă lespedea care se aprinde la mormânt. Trebuie păstrată cu sfințenie tot timpul anului și aprinsă ori de câte ori este nevoi. Lumina de la Înviere este lumina care coboară de la Dumnezeu și aduce iertare, împăcare și răscumpărare. Credincioșii o pot aprinde când au momente grele, când sunt bolnavi, au o urgie, se lovesc sau ca semn de mulțumire. Trebuie să aprindă lumânarea și să se roage din suflete, spun preoții.
Lumina pe care o purtăm în mâini este una mântuitoare, întrucât izvorul ei este Trupul jertfit și înviat al Domnului Hristos. Mesajul ei este pe cât de adânc, pe atât de univoc. Astfel, lumânarea pe care o purtăm aprinsă la Înviere constituie un îndemn la însușirea roadelor Minunii care a produs-o, nu la exploatarea ei superstițioasă și frivolă. Trebuie, așadar, să ne lăsăm luminați lăuntric de ea, rodind la rândul nostru lumină spirituală, prin credință și faptele iubirii creștine.
Cea mai veche și mai strălucită sărbătoare a creștinătății este Învierea Domnului, numită și sărbătoarea de Paște, adică ziua în care noi „prăznuim nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutății și al vicleșugului, ci cu azimile curăției și ale adevărului”, pe Hristos, „Paștele nostru”, Care „S-a jertfit pentru noi” (I Corinteni 5, 78).
Scrierile teologice menționează că, împreună cu duminica, sărbătoarea săptămânală a creștinilor, Paștele a fost sărbătorit încă din epoca apostolică. În conștiința Bisericii noastre, Învierea Domnului nu este doar cea mai veche sărbătoare creștină, ci și începutul și culmea tuturor sărbătorilor și a praznicelor, după cum precizează și Sfântul Ioan Damaschin: „Această aleasă și sfântă zi, cea dintâi a săptămânii, împărăteasă și doamnă, praznic al praznicelor este și sărbătoare a sărbătorilor” (Cântarea a 8-a din Canonul Paștilor).
