Nimic nu anunta ca ceva rau s-ar putea intampla acolo unde era bucurie, distractie, placerea muzicii. Nimeni din cei care venisera cu buna dispozitie la spectacol nu banuia ca intrase intr-o cusca a mortii. Cand s-a dezlantuit dezastrul, o parte dintre cei din bar au fost condamnati… fara nicio sansa.
O supravietuitoare din clubul care a indoliat atatea familii povesteste pe facebook clipele de cosmar traite in acea noapte, cand sute de oameni au dus o lupta crunta pentru supravietuie. Femeia se afla la doar un metru de stalpul din burete care s-a aprins de la cateva scantei.
Iata ce a povestit Delia Tugui, pe pagina ei de Facebook:
„Am fost la ”colectiv”. Am scapat pentru ca am stat chiar langa usa. Chiar si asa sotul si fiul meu au putut iesi abia dupa 5 minute, acum fiind in spital intoxicati cu fum. Cum s-a intamplat? S-a aprins buretele fonoizolant de pe stalpul din stanga scenei, cel de langa usa, de la focul de artificii. Artificiile nu au fost exagerate, pareau relativ inofensive. Problema a fost ca buretele cu care erau tapetati stalpii si tavanul localului este foarte usor inflamabil. Am vazut cum s-a intamplat totul, stalpul cu pricina fiind la 1 metru, chiar in fata mea.
Solistul trupei a avut timp doar sa faca o scurta gluma: „Asta nu era prevazut in program”. In secunda urmatoare si-a dat seama ca nu e de gluma si a cerut un extinctor, dar era deja prea tarziu. In 30 de secunde, fara exagerare, focul s-a intins pe intreg tavanul. Lumea s-a imbulzit catre intrare, s-a reactionat relativ repede, dar iesirea era prea ingusta si oamenii s-au panicat. In spatele meu s-au calcat in picioare, catarandu-se unii peste altii pentru a reusi sa iasa.
Dupa ce am iesit afara, am auzit o bubuitura infundata si am simtit ca ma loveste o rafala de aer fierbinte in spate. Mi-a luat foc parul. Am pus mana sa il sting si m-am ars. Aerul era fierbinte, irespirabil, fumul gros si negru, nu vedeam absolut nimic. Nu stiam incotro merg. Am intins mana si m-am agatat de geaca cuiva care se afla in fata mea si m-a tarat dupa el. Altfel nu as mai fi putut merge.
Eram paralizata din cauza fierbintelii aerului irespirabil, am tras aer in piept si am simtit ca ma arde pana in stomac. Repet, eram deja afara. Nu cred ca a fost o explozie propriu-zisa. Din ceea ce am vazut ulterior la TV, s-ar fi prabusit tavanul si asta ar fi putut provoca rafala de foc si fum care m-a prins din urma. Apoi am vazut lumina si am simtit aer curat. M-am uitat inapoi si am vazut o mare gramada de oameni prabusiti unii peste altii in usa. Cei care iesisera incercau sa-i traga, dar cei de jos erau prinsi sub greutatea celor de deasupra lor. Cineva striga intruna: „Luati-i mai intai pe cei de deasupra!”, dar panica era prea mare. Multi incercau sa ajute, dar era haotic. Prietenii se cautau intre ei pe dedesubtul mormanului de oameni prin pipait, strigandu-se pe nume, intreband: „Tu esti? Unde esti, ca nu te vad? Asta e mana ta?” etc. Era de cosmar. Nu imi venea sa cred ca asa ceva e posibil. Mi-am dat seama imediat ca cei din partea din spate a barului nu vor mai iesi cu viata de acolo”.
Iresponsabilitatea unora adistrus familii, a lasat sute de oameni cu urme infioratoare pe trup, in inimi si in minte. Cei care au plecat din aceasta lume nu mai pot fi readusi printre noi. Cei care au ramas cu urme infioratoare pe trup nu pot fi alinati cu vreo masura tardiva. Insa, dreptate trebuie facuta. Cineva a gresit grav. Cineva s-a jucat cu vietile a sute de oameni, considerand ca riscul vital poate fi trecut pe planul secund atunci cand la mijloc este banul.
Acum e treaba autoritatilor sa faca dreptate. Fiecare dintre noi putem insa sa ne rugam pentru cei aflati in suferinta si sa donam sange pentru oamenii care se lupta pe paturile de spital pentru supravietuire. E o lupta contracronometru pentru viata.
