O carte pe saptamana : TIMPUL DINTRE CUVINTE

Editura „TIPO-MOLDOVA” din Iasi,  in colectia „Opera Omnia” , a inceput să editeze si poeti fara opera, ale caror volume abia de le mijesc tuleie lirice. Nu este cazul antologiei „Timpul dintre cuvinte”, semnata de Victor Teisanu, voce distincta, disciplinata, construita cu atentie in timp, fara sovaieli, e drept, cu unele…poticneli de reasezare in propria lui matca exprimativa.

 Poetul darabanean e singular in tot ceea ce scrie, verbul lui e bine axat in simbolistica identatatii sale lirice, de la primele versuri acesta poate fi recunoscut. Unii vor spune ca e vorba de o forma de manierism, ceea ce n-ar da tocmai bine expresiei lirice. Sigur, nu e vorba de asa ceva, Victor Teisanu are indeajuns de mult oxigen incat sa alimenteze respiratia fiecarui poem in parte, sa faca din fiecare text tot o alta entitate lirica, cu pat ideatic propriu, dar si cu imbracaminte stilistica personala. Prin aceasta mereu resuscitare a valului, se vede forta de revitalizare a fiecarei particule atrasa pe portativul creatiei lirice. 

 

Citindu-i cu atentie creatia vei fi patruns de un aer usor romantic, nici vorba de un romantism adus voit in prim plan si pus sa inerveze atmosfera cadrului poetic, e cu totul altceva, e doar un impuls structural, totul plecand din strafundurile fiintei sale, din acea melancolie „traditionalista” ce iriga sentimentele fiecarui visator.

 

Poemele sale par niste flash-uri  rostite, ce-ti fac lumina in suflet odata cu citirea lor, nu lasa loc suspansului, nu se cer rastalmacite si recitite, am putea spune ca poeziile sale creeaza stari, atunci cand te ating declanseaza frisoane emotionale. Cheia e simplitatea lor, vibratia ce ti-o transmit prin fiecare cuvant in parte, abia creionand lumea, pe care apoi ti-o proiecteaza in imaginar, implorandu-te, parca sa dezvolti tu, ca cititor autentic, poemul. 

 

Acest joc e cat se poate de vizibil, el conferind si un al doilea sens fiecarei entatati poetice. Autorul se exprima simplu, direct, fara a-i provoca probleme de comunicare celui interesat sa-l citeasca, cu toate acestea poemele sale sunt pline de sensuri si cu multe straturi de idei, dense, cu evidente filozofice. Discursurile sunt ceremonioase, atent pregatite, pline de acuratete, fara „burti”  si floricele, fiecare cuvant pica unde trebuie. 

 

Multe dintre poemele din prima parte a volumului pot fi privite ca adevarate sentinte de viata, ca poze clasicizate, proiectate in „concluzii de netagaduit”, cu stari de fapt, bine ambalate intr-un dulce stil melancolic: „Inima  poetului este o vocala / in translatie spre niciodata /ea se desparte de trecatorul de trup / neauzita, egala, uitata / inima este doar o vocala / care cade mereu si se sfarama / alergand catre sine din toate partile / si tinandu- se cu luna de mana / inima nu poate fi decat vocala / nefiind suieratoare si nici surda / altfel cine si-ar mai amintit / ca poetul daca vorbeste asculta.” Sau celalalt poem scris in aceeasi cheie:„Inima poetului este vocala / i sau vocala i / ea tasneste ca glontele nevazut / care numai odata se poate opri / inima poetului este o vocala / o sau vocala u / semanand cu ultimul tren de noapte / care ca o naluca tocmai trecu / inima poemului este vocala  / e sau vocala a / tremurand aidoma :orii de sul4na / pe cand traia pe cand murea.”

 

Uneori inclini sa crezi ca poetul incearca sa ne delecteze doar cu gesturi poetice, lucreaza in fata noastra ca un „mim liric”, incercand, prin lectiile oferite, sa ne convinga ca esentele tari sunt tinute doar in bijuterii minuscule, dar care radiaza extrem de multa energie. Atentie, partener al comunicarii poate fi chiar eul sau poetic. Cu toate astea, pentru a-si exprima gandurile „seducatoare” are nevoie de un medium: ”Beau apa / si ma transform in fantana / adorm ostenit / si iau conturul somnului / merg pe strada / si ajung /partea componenta a acestuia / calcata de trecatori / te iubesc / si m-as apropia de tine  / insa mi-e teama / ca brusc as deveni tu.” 

 

Chiar daca poemele lui Victor Teisanu dau impresia ca sunt luminoase, joviale, in adancul lor sunt imprimate de tristeti. E drept, nu de tristeti sufocante, ci sacaitoare, care te apasa usor in fiecare clipa. De la volum la volum poetul pare tot mai debusolat, e tot mai tentat sa-si cunoasca eul care-i nelinisteste in permanenta fiinta, dictandu-i  traseul fiecarei clipe pe care o mai are de trait. Simte o acuta lipsa de independenta, nu se poate misca in voie printre cuvinte, verbe si intrebari fara ca cineva sa nu i le rastalmaceasca, sa-i intoarca gandurile, sa-l puna in situatii jenante atunci cand exprimarile sale spirituale nu-s indeajuns de mestesugite. Atentia pe care o da fiecarui cuvant e arta de giuvaergiu, le priveste prin lupa, sa nu aiba asperitati, le cantareste pana le da viata in text pentru a le incorpora apoi in masa lirica. E un lucru migalos, dar care merita efortul. 

 

Cuvantul e mai casant decat sticla, e mai ascutit ca orice lama din lume, pulberea lui iti poate crea un sictir total fata de tot ce este in jurul tau si chiar de propria ta viata. In acest atelier gaseste poetul forta metafizica a cuvantului, descopera misterul adevarat al existentei. Un asemenea ritual se traieste in armonie cu sine. Nu sunt excluse indoielile, numai ca acestea trebuie sa se sfarseasca atunci cand incepe zborul spre miezul vesniciei, cu schimbare a identitatii: „Mi-au intrat in ochi / toate raurile marile si oceanele / si ma invelesc noaptea / cu fragile paturi de nisip / oasele mele contin / aluviu de pe alte planete / si mi-au invadat memoria / istorii fabuloase si insolite / incat ma intreb / daca mai sunt eu insumi / si n-ar fi  cazul sa-mi schimb / documentele de identitate.”

          

Da, pe alocuri poezia lui Victor Teisanu e tesuta si cu fibre umorale, ironiile si autoironia nu sunt la vedere, sunt insinuate aluziv in texte, fara a sari in ochi. E viata o continua calatorie in cerc? La aceasta intrebare banala, dar care poate oricand incita mintea creatorului, incearca sa gaseasca si Victor Teisanu un raspuns, cat de cat credibil, sa-si multumeasca in primul rand sinele.

 

Dilema poetica si-o consuma in cele mai simple versuri, sugerand si tot sugerand raspunsuri, plimbandu-si curiozitatea prin ”singuratate”, „uitare”, vorbind despre „impacare”, despre „intamplari vechi” antrenand in acest carusel al cautarii de sine si „trenul de purpura” care sa-l duca intr-un tinut unde ochii nu vad, unde sorele-i orb si linistea-i vegetala, iar amintirile urca pe sufletul tau ca niste rame cleioase, in schimb, pe ecranul mintii iti este proiectata o lume intr-o splendoare diafana. Acest dialog intre doua realitati dezvolta insomnii, care la randul lor devin pat germinativ pentru visare si creatie. ”Despre / numeroasele cicatrici ale aerului / cu densitatea lor albicioasa / Acolo/ in boluri adanci/ serveam / insomnii provinciale / si conturul unui labirint / insinuandu-se / printre bucuriile simple.” Aerul acesta plin de cicatrici e un aer bacovian, poate nu atat de plumburiu, dar la fel de greu pentru un suflet atins de tristeti. 

 

Orice s-ar spune, poezia lui Victor Teisanu e sub zodia simbolurilor, a semnelor de tot felul, ce antreneaza cuvantul in tot soiul de spatii inchise, misterioase, instrainate. Poetul  isi asuma vina fata de cuvinte pentru hartuirea lor , pentru faptul ca le-a obligat sa jure stramb si pentru multe alte pacate: ”Ne-am cam jucat cu vorbele / cu silabele si literele lor / si cu sunetul acestora / care devinede neauzit / le-am pus sa jure stramb / sa nu mai fie ele insele / si din cand in cand / sa comita public adultere / acum ne-a cuprins / o imensa tulbure jena / incat le privim pe furis / ca pe niste martori incomozi.”

 

 Lucian Alecsa