Deniile din Saptamana Mare reprezinta cea mai dramatica, zguduitoare de constiinte, perioada liturgica din intregul an. O posibila cheie a invataturii acestei perioade vine de la intrebarea : inauntru sau in afara ? Talcul trebuie cautat in fiecare din zilele acestei saptamani.
In Sfanta si Marea Luni (la Denia de duminica seara), luam aminte la blestemarea smochinului neroditor de catre Iisus (Matei 21, 19-20) si la pilda lui Iosif, fiul patriarhului Iacob. Smochinul se usuca pentru ca este golit pe dinauntru de seva (blestemul inseamna retragerea binecuvantarii, adica a vietii care vine de la Dumnezeu). Aici este imaginea omului care se arata frumos si plin de viata pe din afara (cum smochinul era bogat in frunze verzi), dar care nu aduce roade. Este omul care gaseste tot timpul un pretext sa amane pocainta, adica intoarcerea spre Dumnezeu, izvorul vietii. In final, un astfel de om va fi golit cu totul de viata cea dinauntru (pentru ca el traieste doar in cele din afara) si aceasta golire se va reflecta si in cele din afara lui – uscaciunea reflecta lipsa de viata. In antiteza, ni se prezinta imaginea lui Iosif care fuge din mainile egiptencei ce il indemna la adulter, cel care lasa haina ce il acoperea in mainile acestei femei pacatoase si, desi ramas gol pe dinafara, cu trupul, se dovedeste a fi plin de slava lui Dumnezeu pe dinauntrul sau.
A doua zi, in Sfanta si Marea Marti, lecturam in biserici doua dintre pildele eshatologice rostite de Mantuitorul; este vorba despre parabola celor zece fecioare (Matei 25, 1-13) si parabola talantilor (Matei 25, 14-30). Cele cinci fecioare intelepte care au agonisit untdelemn pentru candelele lor (adica harul Duhului Sfant care lumineaza sufletele) intra inauntru, iar cele cinci fecioare neintelepte, care abia atunci au plecat sa agoniseasca ulei pentru candelele ce stateau sa se stinga, au ramas, finalmente, pe dinafara. La fel, cel cu cinci talanti si cel cu doi talanti, care si-au dublat banii incredintati lor de Stapan, sunt indemnati „sa intre intru bucuria Domnului”. Cel care a ingropat singurul talant incredintat, fiind „sluga vicleana si lenesa”, este aruncat „intru intunericul cel mai din afara” (Matei 25, 30). Deci, functie de straduinta sa de a lucra cu cele ce ii sunt incredintate, omul isi gateste, pentru vesnicie, un loc inauntru sau in afara nuntii Mirelui ceresc, respectiv a Imparatiei.
In Sfanta si Marea Miercuri aflam ca Iuda Iscarioteanul, unul dintre cei 12 ucenici, vinde pe Iisus. El este cel ce iese afara, in noapte, de la Cina cea de taina. Pe de alta parte, ni se pune inaintea ochilor inimii imaginea acelei femei desfranate care vine la Mantuitorul si unge Preacurat Trupul Sau cu mirul cel de „mai inainte de ingropare” (Cf. Slujba Utreniei). Asadar, cel ce era inauntru, Iuda, alege sa vanda pe 30 de arginti pe Fiul lui Dumnezeu, din lacomie, si sa iasa, ulterior, afara; cea care era, prin viata ei pacatoasa, departe de Dumnezeu, renunta la multi bani ca sa cumpere mir „de mare pret” si vine, astfel, inauntru, cu lacrimi de pocainta. Nu conteaza, cu alte cuvinte, in ce punct ne aflam la un moment dat al vietii noastre, conteaza ce traseu alegem in relatia noastra cu Dumnezeu: spre inauntru sau spre in afara.
In Sfanta si Marea Joi, rememoram Cina cea de taina si acea spalare a picioarelor ucenicilor de catre Iisus, pilda de smerenie neegalata. Ca sa avem „parte de Dumnezeu” (Cf. Ioan 13, 8), nu este de ajuns sa fim cu El inauntrul nostru, adica sa ne impartasim cu sfintele taine pe care le inghitim, la propriu. Mai este nevoie sa-L lasam pe Dumnezeu sa ne curete si in afara noastra, pe picioarele care ne pot asigura verticalitatea; curatiti, adica, acolo unde fiinta noastra este in contact direct cu cele ale pamantului, ale lumii acesteia care poate fi, oricand, sub influenta puterilor demonice.
In Sfanta si Marea Vineri, la Denia cea de joi seara, vedem cum Iisus este scos afara din cetatea Ierusalimului si rastignit. Trupul Sau este insa pus inauntru, in mormantul „cel nou”. Noi rastignim pe Domnul prin pacatele pe care le savarsim, dar asta nu inseamna ca nu avem sansa de a ne reintoarce spre inauntrul fiintei noastre, punand cu evlavie pe Cel rastignit in mormantul inimii noastre. Aceasta intoarcere spre inauntru – chiar daca sub forma unei ingropari – este premisa invierii noastre sufletesti.
In Sfanta si Marea Sambata, Trupul lui Iisus se odihneste in mormant, dar sufletul Sau se pogoara in iad (seol). Din iadul nostru, oricat ar fi de cumplit, ne scoate Dumnezeu afara pe cei ce intindem mana catre El, precum Adam si Eva intind mana in icoana canonica a Invierii (numita si a „Pogorarii la iad”).
Iar Duminica este Ziua Invierii, ziua biruintei depline a lui Dumnezeu, fiind si ziua intai a saptamanii, dar si ziua a opta, cea a vesniciei. In aceasta ”zi”, ceea ce este in afara coincide cu ceea ce este inauntru, caci Dumnezeu va fi „toate in toti” (Cf. I Corinteni 15, 28).
In concluzie, a fi inauntru inseamna a fi cu Dumnezeu, caci imparatia lui Dumnezeu este „inauntrul nostru”, ea „nu va veni in chip vazut” (Cf. Luca 17, 20-12). A fi in afara este o risipire, o imprastiere a noastra, o rupere nu doar de Dumnezeu, ci si de noi insine. De aceea ni se spune in Evanghelie ca cei ce nu se vor face vrednici de Imparatie „vor fi aruncati in intunericul cel mai din afara” (Matei 8, 12). Cand nu ne mai regasim in cele pe care le facem, le vorbim sau le gandim, sa luam aminte ca suntem in afara duhului nostru, adica a locului in care nu ne putem intalni cu Dumnezeu. Ratand intalnirea cu El, ratam si intalnirea cu noi insine, devenind un soi de actori care interpreteaza un personaj, rostind cuvinte care nu sunt ale noastre, miscandu-ne pe scena aceste lumi conform unei regii care nu ne apartine. Singura miscare care ne asigura intalnirea cu noi insine este aceasta intoarcere spre launtrul nostru, cu scopul de a ne intalni cu Dumnezeu, in Care ma pot oglindi si ma pot vedea, in sfarsit, asa cum sunt.
Pelerinajul liturgic jalonat de zilele Saptamanii celei Mari este, astfel, o calatorie spre Dumnezeu si spre noi insine, deopotriva.
pr. Constantin Sturzu
Sursa: doxologia.ro
