O zi rece, dar insorita, cu un soare care parca incerca sa pacaleasca iarna, fara izbanda, o zi de iarna fara fir de zapada, cu un vantisor discret, a gazduit ultimul drum al poetului si prozatorului Lucian Alecsa.
Rudele, prietenii si chiar savineni care il cunosteau doar din vedere sau din auzite s-au adunat la Biserica „Sfantul Gheorghe” din oraselul in care a locuit scriitorul, Saveni, acolo unde trupul neinsufletit al acestuia astepta plecarea catre „rostogolirea spre adancul gropii”, de care poetul vorbea intr-un vers al sau ca de „minunea” unui „unui urcus spre o alta lume”.
Au venit sa-i fie alaturi in clipele acestei treceri prieteni si cunostinte din lumea condeiului sau din randul politicienilor.
E greu de gasit cuvintele care sa exprime durerea unui astfel de moment, durere care pune stapanire pe familie, pe prietenii care il stiau de o viata sau care il cunoscusera de mai putina vreme. Toti pareau ca nu pot accepta aceasta aparitie fulgeratoare a mortii, chiar daca cei apropiati stiau ca niste probleme de sanatate il chinuiau din ce in ce mai mult in ultima vreme. Cum insa daduse o lupta grea cu o boala necrutatoare in urma cu cativa ani, o lupta castigata de el, acum cei care il cunosteau credeau cu tarie in inca o izbanda. De aceasta data insa inima omului Lucian Alecsa s-a oprit pentru odihna vesnica.
In curtea bisericii, inaintea ultimului drum, grupuri de prieteni si cunoscuti ai scriitorului schimbau amintiri despre el, renasteau imagini din viata celui care „niciodata, dar absolut niciodata”, n-a „cantat la doua porti in acelasi timp”, cum singur spunea intr-un vers din ultimul sau volum de poezie „Umbra, agent dublu”, si in care marturisea:„in fiecare seara sporovaiesc cu Moartea vrute si nevrute” . Si pentru toti plutea in aer nefirescul enorm ca nu se mai auzea si nu se va mai auzi de acum incolo o „vorba de duh rostita-n doi peri” de Lucian Alecsa.
„…fiindca nu esti decat o vraja a vesniciei din care-si hraneste Dumnezeu prezenta…”
Sa-i fie tarana usoara!
