Pentru comemorarea poetului, Fundația Culturală „Hyperion – C.b.” Botoșani și Reprezentanța Botoșani a Filialei Iași a Uniunii Scriitorilor din România a organizat o întâlnire literară.
Scriitorii botoșăneni, alături de scriitori din Iași și Tecuci, au participat la o întâlnire literară în cadrul căreia s-au rostit versuri ale poetului, amintiri ale celor care l-au cunoscut, fiind prezentată și cea mai recentă carte cu poezii ce poartă semnătura lui Horațiu Ioan Lașcu.
Slujba de pomenire a început la ora 9, la Biserica din cimitirul satului Stâncesti, unde poetul își doarme somnul de veci.
Cei care l-au cunoscut pe Horațiu Ioan lașcu au venit apoi, la ora 14.00, în sala de lectură a Bibliotecii Judetene „Mihai Eminescu” Botoșani, pentru a-i aduce cuvenitele omagii.
Au recitat din opera poetică a lui Horațiu Ioan Lașcu actorii Dana Bucătaru și Cezar Amitroaie.
Apoi Lucian Vasiliu și Nicolae Corlat au prezentat cartea „N-am fost niciodată al vostru”, de Horațiu Ioan Lașcu, Editura Junimea, Iași, 2017.
La întânirea literarăr au participat scriitorii Lucian Vasiliu, Liviu Apetroaie, Cristian Pohrib, Gellu Dorian, Nicolae Corlat, Gabriel Alexe, Maria Baciu, Dumitru Necșanu, Cezar Florescu, Cristina Șoptelea, Liviu Șoptelea, Vlad Scutelnicu și alții.
Horațiu Ioan Lașcu s-a născut la data de 8 mai 1964 în orașul Iași. A studiat la școala primară din satul Stâncești, județul Botoșani, gimnaziul la Liceul Mihai Eminescu din Botoșani. Copilăria i-a fost marcată de bunicul său, eminescologul I.D. Marin.
A urmat cursurile Liceului Pedagogic Botoșani în perioada 1980-1982, pe care le-a absolvit la Liceul Mihai Eminescu din Iași, în 1984. În același an a devenit studentul Facultății de Filologie (secția română-franceză) a Universității „A.I. Cuza” din Iași, pe care a absolvit-o după patru ani.
După terminarea facultății a fost profesor la școala generală Todireni, județul Botoșani, iar din 1990 redactor la Gazeta de Botoșani, profesor la Liceul de Arta din Botoșani în anul 1991, pentru scurt timp, a urmat o perioadă de boemă până în 1994, când a fost angajat ca referent la Centrul Județean de Conservare și Valorificare a Creației Populare Botoșani, unde a lucrat pînă în octombrie 1997, când s-a stins din viață (23 octombrie 1997).
Horațiu Ioan Lașcu a debutat în revista Amfitrion din Botoșani în 1980. Au urmat colaborări la revistele studențești din Iași, precum și la Convorbiri literare și Cronica. A fost redactor al revistei Hyperion – Caiete botoșănene în perioada 1991-1997 și la revista Agora a tinerilor poeți botoșăneni, în perioada 1992 -1994. A publicat poezii, proză, articole și eseuri în revistele literare din România și Republica Moldova. A publicat cărțile: Înălțarea, Ed. Padal-Elcom, 1995 (antum) – Premiul Filialei Iași a USR, 1996; Lacrima neagră, Ed. Axa, 1998, Cartea învierii, Ed. Axa, 2004 (postume), Poezii (ediție definitivă), Editura Axa, 2005 si 2012, N-am fost niciodata al vostru (antologie), Editura Junimea, 2017. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România.
„Poezia lui este străbătută de sentimentul morții, de cel al inutilității, al vinovăției, dar și de un acut sentiment al respectului pentru harul pe care-l avea în raport cu limba în care scria și cu literatura din care dorea să facă parte.”
(Gellu DORIAN)
„Horațiu Ioan Lașcu trăia doar ca să-și numere zilele ce-l despărțeau de moarte, ca moartea să devină „un băiat frumos și curat”, trecerea în neființă însemnînd urcarea la cer. Ceea ce Horațiu Iona Lașcu a tipărit, a pregătit pentru tipar sau doar a scris face parte dintr-un același text, ale cărui repere referențiale – viața sinistră, paleativul iubirii, iminența morții – sînt stabile, se păstrează fragmentate in enunțuri confesive, într-un fel de respirații, care sînt un mod de a supraviețui într-o realitate limiată, într-un fragment de timp care este viața. Presiunea limitelor iscă tensiunea spiritului și tocmai această stare tensionată își găsește în sărăcia verbală a segmentului de text un spațiu de rezonanță ce intensifică strigătul dureros. Fiecare poezie e partea ce păstrează nealterată esența, dezvăluie ceea ce este întregul creației. Cel care a plîns… Lacrima neagră nu face parte din nici o gașcă, din nici un contingent de poeți solidarizați sub o comandă unică sau de instinctul de turmă care exclude riscul de a te impune de unul singur ca un neputincios.”
(Daniel DIMITRIU)
„Horațiu, poetul care se traducea singur din limba polonă în cea românească. Horațiu, omul hălăduirilor sublunare prin Botoșanii tuturor anotimpurilor, mare iubitor de Basarabia – a pornit spre tărmul unde ne vom întregi toate idealurile.”
(Emil IORDACHE)
„Înălțarea lui Horațiu Ioan Lașcu pe cerul încăpător al poeziei va continua și va lumina tot mai puternic.”
(Cassian Maria SPIRIDON)
„Cu Icoana Maicii Domnului în dreapta, portretul Regelui în față și Epopeea lui Ghilgameș la stînga – aceste simboluri care l-au călăuzit în trecerea sa printre noi, Horațiu Ioan Lașcu îmi este prezent la tot pasul, moartea, iată, îi este refuzată.”
(Nicolae CORLAT)
„(…) deși s-a aflat permanent în preajma optzeciștilor, și-a păstrat nealterat timbrul vocii, de altă natură decît al acestora”
(Dan LUNGU)
„Oamenii întîmplați să se nască, precum Horațiu, oamenii nenecesari, precum poeții, în general, au credit în alb să facă orice. Să iubească (dacă știu să iubească) și să facă orice! Platon înțelesese foarte bine primejdia unor asemenea existențe imponderabile, antigravitaționale pentru rînduiala unei cetăți și de aceea a considerat că ele trebuie suprimate sau înlăturate fără șovăire. Dacă Platon l-ar fi întîlnit prin Atena pe Horațiu probabil ar fi încercat să-l convertească. Daca Horațiu l-ar fi întîlnit pe Platon pe malul Bahluiului sînt sigur că nu i-ar fi acordat nici o atenție.”
(Cristian BĂDILIȚĂ)
„Ironia sorții face ca, atunci cînd cineva încearcă să se informeze despre Horațiu Ioan Lașcu, să afle destule despre un concurs de poezie organizat la Botoșani sau despre o librărie din același tîrg, care, prin grija unor prieteni, îi poartă numele, decât despre scriitorul însuși. Horațiu Ioan Lașcu este un poet al thanaticului, pentru care moartea nu este simplă metaforă, de bon ton, cum se întâmplă mai ales printre colegii săi de generație (nouă-zeciști), ci o prezență permanentă. Nu una cu care o poți da la pace, cum se întâmplă la Cezar Ivănescu, ci un continuu spectru neliniștitor, care pătează decis și fețele mai luminoase ale realității. Astfel se explică o nestrunită aplecare către confesiune, o confesiune litanică, însă nu una care ar putea să elibereze, ci una care echivalează cu o și mai crudă conștientizare a inutilității ființei. Horațiu Ioan Lașcu este un poet remarcabil, care îmbină din disperare jocul buf cu gravitatea autentică, farsa epidermică și un nestins alean după neființă. Redescoperit, el ar merita să schimbe cîte ceva în ierarhia țeapănă a poeziei actuale.”
(Bogdan CREȚU)
„Cînd îi citim textele lăsate în pagina tipărită sau în manuscris, ne dăm seama de pierderea grea pe care ar trebui s-o recunoască poezia noastră, română sau nu. Talentat pînă la risipirea de sine, Horațiu Ioan Lașcu ia în viată ca subiect de studiu moartea, pentru ca în moarte să-și prelungească viața prin versurile care sînt, în fapt, jurnalul unor neliniști mai mult sau mai puțin explicate.”
(Adrian Alui GHEORGHE)
„Există la Horațiu Ioan Lașcu un fericit melanj între sobrietate și baroc imagistic, descriere sau metaforă și cîteodată senzația că scriitura s-a produs sub presiunea morții iminente. Nota de angelic, de poet fără timp, ca Nichita Stănescu, mai stă- ruie după lectură. Soluția pe care o propune poetul botoșănean este una estetică, dezvoltată sub forma deplinei libertăți.”
(Victor TEIȘANU)
„Poezia sa îmbină într-un suflul personal fronda și dezabuzarea poetului maudit cu melancolia moldavă. Volumul de debut, adunînd poemele unui deceniu, confirmă – și fixează – vocația lirică a acestui risipitor incorigibil. Horațiu Ioan Lașcu este un elegiac scuturat uneori convulsiv de accese de mînie și sarcasm, pe care i le provoacă incompatibilitatea morală cu mediul. Fragilitatea casantă a poetului se simte, pe bună dreptate, amenințată de rîsul proștilor. Captiv în cotidian – spațiu prin excelență al profanului – Horațiu Ioan Lașcu tînjește la o eliberare în transcendent. Titlul volumului, Înălțarea, relevă tocmai năzuita ascensiune spirituală. Experiența sacrului, în ipostaza ei creștină, mistică, l-ar conduce spre un departe eliberator, extramundan, loc al revelației și al redempțiunii. Acest pol plus orientează metafora versurilor sale, care depășește ornamentul retoric și urcă, atunci cînd este inspirat, spre alegoric și anagogic. Poet în toate celulele ființei sale, Horațiu era, pentru mulți din profesori, un produs-vedetă; prin Horațiu, facultatea își justifica, în mod nesperat, puterea de a accepta și promova nonconformismul, arta vie, în ciuda academismului găunos și lipsit de valoare care, în realitate, o submina din interior. (…) Era inegal, ca un tânăr artist veritabil. Scria imperfect, scria perfect, era grotesc, era sublim. Să te încumeți la hotarele artei scrisului e riscant, pentru că acolo nimeni și nimic nu veghează ca să-ți certifice valoarea. El se afla pe un no poet’s land, iar cei din jurul lui nu vedeau ce se petrece acolo, dar bănuiau, speriați, că lui Horațiu nu trebuie să-i stai în cale, deoarece este un viitor poet celebru și, de dragul și de teama posterității, n-ar fi dat bine să i te așezi în drum.”
(O. NIMIGEAN)
„Devastând flancul drept al adversarului său la șah, Daniel Dimitriu îmi sugerează să prezint un nume de tânăr poet… Îmi iau inima (nu în dinți!, – nu știu ce să fac cu ea…), mă consult cu șobolanii mei favoriți și, pentru a doua oară (prima oară am susținut debutul Irinei Andone – n.m. L.V.), îndrăznesc să propun un poet… Pe Horațiu Ioan Lașcu l-am cunoscut la cenaclul „Luceafărul” al Liceului „Mihai Eminescu” din Iași, cenaclu condus cu profesionalism de profesoara de limba română Gabriela Scărlătescu (în acest atelier de creație, alte câteva nume trebuie deja reținute: Iolanda Dospinescu, Roxana Galan, Pavel Păduraru…). În scurt timp, Horațiu Lașcu a citit la Junimea (cenaclul revistei Convorbiri literare și al Muzeului de literatură – Casa Pogor). Adaug că tânărul poet abia a împlinit 18 ani, iar ochii lui albastru-bucovineni înoată pe spate cele trei grații…”
(Lucian VASILIU în revista Convorbiri literare, oct. 1982)
