Cassian Maria Spiridon e si nu e un poet al generatiei optzeciste. Biologic –da, liric-ba! Chiar daca se vrea a face parte din acest grup, poezia nu-l lasa.
Lirica sa se invarte in alte cercuri, este circumscrisa altui vizionarism liric si estetic, chiar si instrumentul de exprimare e diferit de cel al poetilor marcanti din aceasta generatie.
Daca ar fi sa-i definesc poezia printr-o simpla expresie, as spune fara nici un fel de ezitare: lirism metafizic. Da, poezia lui Cassian Maria Spiridon este frisonata pana in maduva de un suflu ciudat, ce nu pare a avea suport in realitate, chiar daca de multe ori restrictioneaza cadrul de „joc metaforic”, limitandu-l la lucruri si aspecte afective, familiare si familiale. Cu toate astea, imaginarul lui poetic nu da semne sa absoarba ceva din lumea concreta, totul e invaluit de tristeti, nostalgii, dureri nedefinite, provocate de niciunde. Nu stiu daca m-as insela daca as spune ca poetul nostru e „descendent” direct, pe linie lirica, al lui George Bacovia. In ciuda anumitor remarci, care tin mai mult de limbajul poetic, la Cassian Maria Spiridon nu poate fi vorba de o gestica exprimativa simbolista, poemele sale sunt transpuse pe un portativ nou, intr-o cheie postmoderna, dar si cu tonuri moderne, caracteristice generatiei saptezeci, cu adieri din neoromantismul lui Mihai Ursachi.
Se tot spune ca poetii isi scriu opera pana la saizeci de ani si ca dupa aceasta varsta nu fac decat sa intre in manierism sau sa le functioneze mai abitir autocenzura cu efecte dramatice asupra poeziei, schilodind-o pur si simplu. In cazul lui Cassian Maria Spiridon nu poate fi vorba de asa ceva. Ultimul sau volum de poeme, „poeme in balans”, aparut anul acesta la editura bistriteana „Charmides”, este un fel de summum a tot ce a scris poetul pana acum. Nu numai ca-si largeste cadrul ideatic, dar vine si cu o improspatare a discursului liric, un limbaj mai relaxat, mai solemn, dar la fel de simplu, un imaginar mai bogat, sentimentele antrenate in substanta textului sunt mai vizibile. Chiar si abstractizarile „comise” nu mai sunt atat de greu descifrabile, pe alocuri lasa la dispozitia cititorului cheia de decodare. Obsesiile lui Cassian Maria Spiridon tin de latura dura a existentei, si nu de „maruntisurile” vietii, emotiile si sentimentele de moment nu fac decat sa acompanieze marile intrebari care framanta constientul si subconstientul nostru. Nu stiu in ce masura poezia poate gasi raspunsuri, dar, cel putin ridica valul inefabilului de pe gestica noastra de zi cu zi.
Poetul are o culoare preferata, e negru, cea care pare a face lumina inlauntrul fiintei, pentru deslusirea temerilor ce ne frisoneaza viata prin trezirea amintirilor. Plaja de cotrobaire e intelectul, cu intreg arsenalul de fictiuni probate mitologic: „sa trezim amintirea , sa-i zguduim incremenita schelarie / sa ne regasim rostogoliti pe cararile tenebroase / in gropile timpului / fiecare cu mana pe umarul celuilalt / parte din lungul sir al nevazatorilor/ intr-o patrie incinsa / cu lungi si late curele de ape / unde stapana e Eris / zeita frigida / fiica umbroasei Leta / crescuta sub ochii Discordiei / sora a lui Ares / Frica si Groaza / Deimos si Fobos/ ii sunt insotitoarele / prin vaile sangelui / pana in fundul genunii / se aud gemetele /zanganitul de lancii/ scrasnirea dintilor / vedem pe aruncatoarea marului /rupt din gradina Hesperidelor /pe semanatoare discordiei /pe Eris / umbra ei creste/ ne-ntuneca” .
In volumul de fata, Cassian Maria Spiridon trage o privire spre trecut si apoi o ia singuratic in timp, urcand fiecare treapta a creatiei pana atinge prezentul. De aici incearca sa exploreze viitorul pentru alimentarea poemelor ce vor urma. Nu pare a se impotmoli, crezul sub care pleaca in lupta cu poezia pare a-i fi ramas la fel de treaz in inima ca-n martie 1972, pe cand era foarte tanar si abia debutase in presa literara:”dati-mi un cer / sau dati-mi un suflet / sa vedeti cum se intoarce in fluier / dati-mi mai multe / mai grele / sau necuprinse de daruri si cazne / sa vedeti cat de iute dispar / cum ma cuprind doar pe mine / in Oceanul de lacrimi / sunt adunate dorintele toate / cuvintele mici / si vorbele mari / dupa ce ai strabatut nemarginirea / prin pajistile muribunde ale somnului / in fata larg se deschide / tot nemarginirea”.
In cazul lui Cassian Maria Spiridon, foarte multe nervuri filozofice strabat poemele, acestea iriga din abundenta masa lirica generand un suflu metafizic si dand in acelasi timp si multa consistenta ideatica. Aici l-as invecina cu Ion Stratan, un optzecist atipic, nascut poet, fara urme de artificialitate in tot ce a scris. Nu stiu daca la baza selectiei facute pentru aceasta antologie a existat intentia de-a merge pe o tema anume, dar se pare ca volumul, de la primul la ultimul poem, e „bolnav” de suferinta. Cuvintele, metaforele se rotesc in jurul acestui sentiment, acestei stari, pare a fi singurul impuls care combustioneaza masa lirica. Poetul are capacitatea de-a esentializa, de-a reduce totul la nucleu, recompunand lumi in spatii reduse debordand de viata si intrebari. Eludarea prisosului de pe harta unui destin, numai prin cuvinte cheie se poate realiza. Poetul e constient de acest lucru si procedeaza intocmai, se rezuma la un limbaj limpede si exact prin care sa cuprinda in extensia sa lirica tot ceea ce are de transmis cititorilor. Pentru poet sufletul e singura „entitate afectiva” ce merita toata atentia, prin venele lui curge viata, in tampla lui dureros – ciocanul Timpului, sub cerul lui zboara ingerii si iluziile.
De asemenea, credinta este impulsul testamentar al divinitatii care sustine arderea gandirii, e „opaitul iluminarii si scara urcari”. Indemnul de-a urca pe spinarea cerului si-a contempla viata e mai mult decat o revelatie: „urcati pe spinarea cerului / privind dansul norilor / si rostogolirea stelelor / pe intinsul fara capat / al boltii / la ora cand apa celebreaza / numara banii marunti ai fericirii / mai sus de noi e seninul inimii / si smochinii / strajerii culoarelor / cu lumina mintii cauti adapost / iluziei / si celor ascunse zeilor / multipli / ca floarea de caprifoi/ Maica a Darurilor / intelegatoare / ingadui ratacirea / cu un zambet intristat / de Gioconda.”
Ce simbolizeaza balansul in gandirea poetica a lui Cassian Maria Spiridon? Putem arunca in eter zeci de ipoteze, poate ca toate ar acoperi cate un mic spatiu din arealul sau poetic, important este sa-i simtim nervurile care-i dau ghes imaginarul. Nu oglindirea unui adevar oarecum relativ ar trebui sa ne preocupe, ci suportul liric al …balansului. Daca ar fi sa trasez curba balansului liric, aceasta s-ar intinde intre cer si labirintul launtric, cu intreg evantaiul de impulsuri astrale si apocaliptice, fara prea mult ecou in viata terestra, dar cu rezonante adanci in sufletul celui care incearca sa-i decoperteze poezia. Miezul e fierbinte. Pentru unii balansul este expresia unei monotonii fara sfarsit, pentru altii poate insemna relativitatea vietii circumscrisa unui cod irefutabil, totul tine de pozitia pe care o adopta privitorul fata de filozofia lumii incorporate in crampeiul de viata lumeasca.
Cassian Maria Spiridon este si un foarte bun eseist, nu e greu de depistat in materia lui lirica pornirile filozofice, dar nu sub forma epatanta, ci mai mult aluziv. Poetul e intr-o permanenta lupta cu intrebarile, cu iluziile, secventele mitologice sau cele istorice imbogatesc plaja imaginarului fibriland materia lirica: „cobori in arena sa-ti intalnesti / intre coarnele fiorosului taur Neinduratoarea pe stratopontine / pe scaune banci numeroase / suprapuse pana sus / unde se impreuna cu cerul / stau spectatorii ei / care au vazut atatea tauri tarati prin nisip pe targi /toreadorii inrosindu-le panza / marcandu-si calea cu sange sant linistiti / converseaza beau / inghit floricele asteapta trambita care deschide portile / sa intre vitelul cel gras ei sunt atata de sus ca vad stelele / in plina lumina / de foarte aproape / portile sunt deschise / arena pregatita / toreadorul incremenit / cu capa si spada / e gata spectatorii abia de mai respira / trambitele suna inalt dar taurul / taurul unde e taurul / cu coarnele pregatite / cu muschii puternici / cu narile umede – pentru el a venit intreaga multime – / stau singur / cu picioarele infipte in nisipul fierbinte / dar taurul ( cel care a rapit candva Europa) / a trecut Gibraltarul / stramtorile marea”
Antologia de fata rezuma profilul liric al poetului Cassian Maria Spiridon. Poetul iubeste Disperarea, dar si Disperarea il iubeste pe el, simte sufletul lui Faust in ceafa, dar, in acelasi timp, simte adieri septentrionale peste intreaga lui alcatuire, cu lopata inimii sapa un drum catre Beatrice prin transeele clepsidrei pentru a da de sine, abia apoi isi pune problema descifrarii propriului destin poetic.
LUCIAN ALECSA
