Varujan Vosganian joaca totul pe cate o carte, dupa deja clasicizatul roman ”Cartea soaptelor” s-a orientat spre o carte totala de poeme, care sa-i evidentieze si talentul de poet, mai bine zis vocea lirica, in toate tonurile si semitonurile sale.
Prin volumul de fata „Cartea poemelor mele nescrise” aparuta de curand la Editura „Cartea Romaneasca”, a reusit sa arunce pe piata o poezie de 24 de carate. Daca prozatorul Varujan Vosganian se adanceste in istorie decupand, cu-n verb aprins, parca tot tragismul neamului sau, in poezie se expune pe sine radiografiei lirice, surprinzand tocmai ceea ce ochiul liber nu vede, e vorba de tumora aceea numita tristete, ce macina secunda de secunda viata noastra, careia ii da corporalitate metaforica.
Spaima nedefinita descoperita in adancul propriei sale fiinte il face sa tresara la orice adiere a cuvantului, sa-l ia cu frisoane ori de cate ori ii flutura prin fata ochilor nervurile intunericului sau cand sentimentul mortii imbraca haina trufiei, rastignind cuvintele in desertaciunea fiintei fara a mai prinde ecoul vesniciei. De multe ori eul poetic este pus sa raspunda unor forte lumesti irationale, ceea ce genereaza mari tulburari existentiale in adancul fiintei sensibile, pana si cuvintele devin crispate, rigide, in fata jovialitatii intunericului. Ei bine, Varujan Vosganian are dibacia solemnizarii unor astfel de clipe, evidentiind invizibilul deja problematizat in minte, dupa ce acesta a suportat tot felul de morfologii in laboratorul alchimic al trairilor. Aici putem vorbi de o „latura metafizica” a exprimarii sale. Multe dintre poemele sale, in partea lor ascunsa, capata aura blagiana. Toate aceste cadre sunt prinse in rame stralucitoare, cuvintele jucand rolul unor nuante cromatice. De multe ori poetul, prin oralitatea versului si prin imperativitatea mesajelor insinuate in materia ideatica, redimensioneaza parca prin fiecare cuvant structura lirica, dand senzatia unei entropii estetice. E doar o iluzie estetica, structura poemelor e foarte solida, iar ecranul proiectiilor e sub semnul ratiunii. Nici nu poate fi vorba de-o lipsa de autenticitate a sentimentelor vizate de verbul liric, e doar o balansarea a realului in straturi greu perceptibile uneori logic. Varujan Vosganian nu suporta „conventiile edulcorante”, cliseice, loveste transant subiectul supus metamorfozarii estetice, creand, de multe ori, senzatia unui continuu neastampar exprimativ.
Poate ca e bine sa ne oprim putin asupra primului poem, care se vrea o comprimare a intregului intr-o mica bijuterie lirica. Sa vedem in ce masura a reusit: ”m-am nascut odata cu cartea poemelor mele nescrise / nu eu am ales-o , asa cum nu am ales / limba in care m-am nascut, / puteam sa ma nasc intr-o limba moarta , /cartea poemelor nescrise ar fi fost sapata in stanca / si umbrele echinoctiilor ar fi scris epopei, / eu, insa, m-am nascut intr-un aluat cald, / am primit cartea poemelor nescrise ca pe a opta taina, / o cantare a treptelor, ar zice psalmistul, / nu poti sari nicio treapta, /nu poti lasa nici o pagina necitita./ cel mai intesat de amintiri a fost inceputul / si primul zeu caruia m-am inchinat a fost zeul uitarii, / a trecut multa vreme de-atunci / si atatea nasteri intamplatoare / au fost alese de carti care s-au asezat singure in raft. / in biblioteca poemelor nescrise / Novalis e mai cunoscut decat Goethe, / Rimbaud a scris neindoielnic mai mult decat batranul Hugo, / iar Eminescu a fost mai genial / decat Eminescu, / lucrurile care nu s-au putut implini / si poemele ramase nescrise – / iata cea mai frumoasa si mai adevarata istorie a lumii. / cat despre mine, ce-as putea spune, / ar trebui sa ma-nalt / peste umarul celui care citeste, / sa ma furisez prin spatele lui, / mie teama ca nu se poate, caci umarul acela / este inca o data al meu, /si tot ce pot spune despre cartea poemelor mele nescrise / este ca tocmai in clipa in care scriu acest vers / s-a subtiat cu o pagina noua.”
„Explicatiile” poetului nu lumineaza chiar totul despre continutul volumului, cu siguranta nici nu si-a propus asa ceva, a incercat doar sa ne incite, sa ne tina treaza atentia. Pe parcursul lecturarii cartii vom da si peste alte ritmuri, peste alte straturi ideatice oxigenate mult mai …abuziv. Creatia poetica a lui Varujan Vosganian este o „creatie de obsesie”.
Daca in romanul „Cartea soaptelor” a decriptat partitura unui popor rastignit in istorie prin propriul lui destin, de-un tragism aparte, in volumul de versuri „Cartea poemelor mele nescrise” Varujan Vosganian nu face decat sa poposeasca in tinutul fiintei sale, sa se dezveleasca de trup si sa treaca in cautarea sinelui, urcand sisfic peste varfuri rastignite-n uitare, dar, in acelasi timp, gandindu-se si la Scara lui Iacob. Pe parcursul acestui excurs mantuitor poetul antreneaza in jocul imaginativ toate talmacirile referitoare la pacat si inaltare, ca pe o persecutie launtrica. Tabloul este extraordinar, piosenia razbate prin fiecare vers, la modul cel mai discret:”O buna recompensa va fi sa primeasca / cel care va gasi pielea fetei mele, smulsa de vant. / Nu ma ajung cu degetele pana la marginea trupului meu. / Spuneti voi restul; despre bietul meu trup / inchis in alt trup, ghemuit si el intr-un trup mult mai mare / si iarasi, de sapte ori, precum mormintele scufundate ale Troiei. / De sapte ori sapte, precum talmacirile Septuagintei. / Nu trebuie sa am chip ca sa ma intorc cu fata la Dumnezeu. / Si, totusi, buna recompensa va fi sa primeasca / cel care v-a gasi pielea fetei mele, luata de vant. / Neinduplecat este sangele /care curge mai mult decat pot sa-l traiesc.”
Pe aceeasi plaja vizionara sunt inscrise mai toate poemele, toate au cate un fitil aprins provocand implozii, combustia fiind dictata de tensiunea obsesiei. Spasmele nu se produc la nivelul versului, ci in suflul intregului text, in maduva poemului. Putem vorbi chiar de o formula de exorcism, poetul apeleaza la o formula de descantec liric, si asta pentru accentuarea sugestiei. De aceea apar si puseuri de „radicalism estetic” in tesatura textului, care nici nu deranjeaza, dar nici nu intrerupe fluiditatea materiei lirice. Se simte din plin faptul ca „faptasul” acestor poeme are stiinta poeziei, stie ocoli cu abilitate cliseele, stie sa dozeze fiecare mesaj, nu cade in patima „arogantelor personale”, stie sa-si personalizeze scrierile chiar si atunci cand atinge spatii sau teme comune.
Varujan Vosganian consuma un lirism „cultivat”, dar fara a abuza de tonuri livresti, se multumesti sa strecoare in metabolismul poemelor expresii purtatoare de astfel de tonuri, numai ca lucrarea o executa cu pipeta. Limbajul nu straluceste prin informatii venite in urma unor lecturi, ci prin experiente de viata, inervate de sentimente si emotii, rezultate in urma unor trairi intense, capitale.
Pana cand si „legile biblice” isi gasesc interpretare in piosenia versurilor, transferand poemului aerul de rugaciune. Poemul „Tata nostru carele te legeni…”, dedicat lui Calin Nemes, sta marturie :”Eu sunt un sinucigas de profesie. / Fiecare zi e un nou mestesug de a adulmeca moartea / cum coboara in trepte. La inceput voi pleca eu, / apoi, amintirile celorlalti despre mine, / iar, la sfarsit, amintirile mele despre altii, /Ingerul negru o sa-mi puna / in loc de capastru edecul. / Nasterea mea, nici ea nu s-a petrecut deodata, /si, daca ma gandesc bine, / nici acum nu sunt nascut pe de-a-ntregul./ Eu sunt, de fapt, un sinucigas in serie. /Am stilul meu inimitabil de a ma sinucide / cu mainile goale. Un cuvant, sclipind ca otelul, /uitat, inainte de a adormi, printre dinti./ Mi-e de ajuns sa infig unghia aratatorului / in osul moale al tamplei./ O scurta leganare, o brusca fisura / intre vertebrele atlas si axis. / Viata mea e o poveste de dragoste fara sfarsit / intre mine si ceea ce ma inspaimanta. / Nici macar nu o fac pe degeaba: sunt un sinucigas platit./ Dati-mi un banut de arama si comedia poate sa –nceapa/ Cu fiecare cununa de lauri ceva se rupe in mine,/ copii diformi ghemuindu-se in bratele aceleasi Marii./ Sunt dresorul de vise. Imi crestez pieptul, obrajii, / in speranta ca fiara / va adulmeca sangele meu si ma va inghiti./ Poporul umbrelor mele, in ziua maniei/ priveste cu orbire./ Deasupra se arcuieste, in semn de razboi,/ curcubeul frant, Marele Sinucigas, /apoi idolii pesterii si ai templului. Funii de sange impletit / atarna de vazduh. Atatea feluri / de a muri./ Tata nostru carele nu esti / si care, totusi, te legeni in ceruri.”
Confesiunile lui Varujan Vosganian par „impersonale”, el jucand rolul de umbra ce participa pasiv la misterioasa lume a viului. Asta fiind si valoarea „iluzionista” a volumului. Pana cand si faptele dure, precum sinuciderea, moartea, le traieste cu-o intensitate difuza, de pe pozitia arbitrului, si nu ca participant direct la brutalitatea gestului. Acest mod de a pune sub cheie lirica propriile tale secvente de viata, nu scade cu nimic intensitatea poemului, din contra, da mai multa veridicitate tabloului, aureolandu-l din toate pozitiile.
LUCIAN ALECSA
