Astazi, Nichita Stanescu ar fi implinit 83 de ani. In amintirea lui si a lui Lucian Alecsa, un poem scris de Gellu DORIAN:
CE SA FACI INTR-O LUME CA ACEASTA
Te uiţi prin vizor in timp ce o sonerie straina iţi suna in cap,
pustiu inainte, pustiu inapoi – numai
oamenii fericiţi vad raul in bine,
in casa lor se uita prin vizor
doar Dumnezeu si trage cu creta cite o linie pe cer
pina cind rabojul se umple si-i vezi golind ochii
ca pe niste pahare din care niciodata n-au dat nimanui sa bea,
ei traiesc intr-o ţara a lor
in care nu mai incape nimeni,
ţara lor este acea lume din care fugi cit vezi cu ochii
si dintr-odata un zid rozaliu ţi se arata in cale,
pazit de o mie de insi cu cefele cit burţile
si de o alta mie care le aduce de mincare,
de inca o mie de ciini care cind aprind lumina
vin o mie de prosti si le aduc sufertase pline cu carne,
in spatele zidului e un hau in care te arunci,
acolo sunt livezi mari de portocali,
lanuri intinse de capsuni,
vii nesfirsite,
spinari aplecate care nu vad decit pamintul,
iar cind privesc cerul plin de stele ochii li se inchid
si viseaza cum intr-o alta ţara
erau fericiţi si saraci, dar acasa,
cum cineva le atingea cu palmele obrazul,
cum buzele lor atingeau sfircul plin cu lapte,
cum cineva ii imbraca si-i lasa slobozi prin curte,
cum cineva le spunea pentru prima data cuvintele
cu care au inţeles lumea din jur,
cum ochii celor apropiaţi se transformau in dor,
dorul in dragoste, iubirea,
in cealalta parte a vieţii care le arata destinul
de dupa care sareau bucuriile, necazurile,
cum cineva le lua pamintul, le vindea sufletul,
ii indeparta de singele lor pe care-l faceau apa
pe care la rindul ei cineva o facea vin,
iar circiumile deveneau raiuri pline de iadul din care
iesea lumea din care acum fugi cit vezi cu ochii
si deodata un zid rozaliu dupa care se inalţa un alt zid rozaliu
in faţa caruia stau mii si mii de insi cu cefele
sub care ascund nuci fara circumvoluţiuni
care s-au intins pe pielea burţilor imense
in care ascund toata averea cu care vor intra in mormint
odata cu haita de ciini ghiftuiţi
urlind la luna, in timp ce luna este privita din alta parte
ca o poezie pe care ei n-o inţeleg
si tot ce nu inţeleg e impotriva lor,
te uiţi si tu prin vizor si simţi un aer fierbinte in ochi,
iesi din casa si fugi prin lumea a carei faţa tumefiata
te sperie, inapoi nu mai e loc,
inainte e un hau din care ies fantomele unui viitor
in care nu mai crezi,
de dupa zidul rozaliu se vede ţara lor pustie,
urme adinci in nisipul in a carui memorie
scormonesti cu unghiile pina la sinii fetei morgana
intoarsa din dubaiuri ca din bordelurile din care a fost alungata
din cearceafurile ca niste nori pe cer,
mototolite de miinile lacome ale celor ascunsi acolo,
ţara lor e acolo, in acele urme lasate pe faţa de masa
dintr-o circiuma parasita –
astazi au vindut ultimul pahar,
pina la el au mai avut de vindut citeva navete de votca,
dupa ce au vindut rafturile, frapierele, mesele, scaunele,
frigiderele, tapetul de pe pereţi, perdelele, totul,
lasind locul gol, bun si el de vindut pe nimic –
ochi hulpavi privesc locul viran,
miini lacome agonisesc ce se mai poate,
ultimul om lasa loc unui suvoi de migratori
care sterg si ultimele urme autohtone,
tu iţi retragi privirea si te baricadezi intre pereţii casei
prin care bate vintul, un aer rece
iese din casa si urca la cer unde nu mai e loc de atita gol
din care speri sa iasa lumea care a fugit cu mult timp
inaintea ta, cind aici
inca infloreau merii,
circiumile erau pline si vesele,
oamenii plecau dimineaţa sa-si umple ziua de miine
cu viitorul celei de ieri si prezentul celei de azi,
era bine, era frumos, erai sigur ca vei muri fericit
chiar daca traiai trist –
dar ce putea fi fericirea intr-un loc unde
numai unii aveau parte de ea –
era, ce mama dracului, viaţa, si viaţa cerea sacrificii,
acestea erau cu duiumul si nu mai ţineai cont
ca in locul ingerului venea activistul,
ca in locul crucii se ivea steaua,
ca in locul icoanei se ivea tabloul,
era al dracului de bine si frumos incit daca-ţi venea
sa-ţi iei lumea in cap, n-o puteai face decit in jurul casei
sau daca indrazneai mai mult deveneai castravete la borcan
ţinut la racoare pina dadeai in floare,
singurul loc in care puteai evada
era iluzia pe care o ascundeai cit mai bine
intre boarfele tale sub care iţi salta inima
la fiecare semn de-ntrebare, o papusa plina de cirpe
din camasile din care lehamesiţi de atita fericire
au plecat ai tai sa te lase singur
intr-o lume in care ultimul om sta pitit intr-o biserica
si cinta in gind, gind care cinta in gind
alt gind care se ascunde in alt gind
pina cind nici un alt gind
nu se mai iveste din alt gind in alt gind –
trintesti usa, spargi vizorul, pe cer
luna se face secere
cu care vei secera prin ziua de miine
gindurile unei ţari in care toţi cei care au ramas
rivnesc intre ei la tot ce au, pina cind de sus,
dintre nori, va pica un stirv de vultur
peste un stirv de ţara in care nu-si va putea face cuib
decit moartea din haul de dupa care se poate doar
intrezari un zid rozaliu de dupa care sunt aruncaţi
sumedenii de ochi pe a caror retina se vad visele pustiite
ale celor care au crezut ieri
ca vor putea fi fericiţi miine –
iesi si tu din lume
sa fii in rind cu lumea care nu mai este
decit un simulacru, ca acele femei care parasesc dubaiurile
si se intorc intr-un cimitir fara cruci,
cenusa din care a zburat de mult pasarea phoenix,
nici tu inima,
nici tu suflet,
nici tu trup,
doar o iluzie din care nu mai pot fura nimic,
un asternut boţit ca faţa unei femei batrine
pe care poţi citi tot viitorul cladit alaltaieri,
doar ochii stinsi ca doua scintei sub cenusa unei sobe
uitata intr-o noapte fara sfirsit,
nici tu trup,
nici tu suflet,
nici tu inima,
nici tu Dumnezeu, plecat din cerul lui in alt
cer in care oamenii isi fac ţarile lor
din care sa poata fura pina la epuizare,
si dupa ce trintesti usa, cade
vizorul prin care ochiul tau se rostogoleste
in miinile lor, gata sa-l fure, sa-i citeasca
retina pe care sta scris numele celor
care, furindu-si ţara, si-au furat
sufletul,
inima,
iar cu trupul incearca sa se joace
ca porcul in lama cuţitului –
in inima ta e un inger mort
care pazeste tot ce-au furat cei carora le cinta
lanţul la ureche, aerul
rece le trece prin vene, in timp ce
cerul li se pare un loc din care ar mai putea trage
ultimele foloase –
aici cinta lebada
cintecul ei mut,
iar tu ce sa faci intr-o lume ca aceasta,
disperat ca si cealalta lume va fi la fel,
te uiţi pe celalalt vizor
care iţi rostogoleste si celalalt ochi
si ramii orb ca toţi orbii.
