Lucian Alecsa a plecat subit dintre noi. Cu o zi inainte am stat cu el la un ceai, asa cum faceam zilnic, la masa noastra din restaurantul „Rapsodia”. De unde sa-mi fi dat seama ca va fi ultimul ceai baut impreuna cu el?! Nu parea abatut, asa cum l-am vazut cu citeva zile inainte, cind era gata sa se risipeasca in fata mea, inainte de a se aseza pe scaun. A luat un hap de nitroglicerina si si-a revenit.
Ieri (4 februarie) mi-a spus ca s-a programat la un spital din Iasi pentru investigatii mai serioase, chiar sa-si planteze doi stentori. In vara fusese diagnosticat cu angina pectorala. Nu de mult invinsese un cancer. Credea ca si de data aceasta va putea invinge. Nu s-a mai intimplat minunea. Joia trecuta, pe 28 ianuarie, inainte cu trei zile de-a implini saizeci si doi de ani, am lansat impreuna – el, eu si Nicolae Corlat – cartile noastre aparute recent.
Ne-au prezentat in fata unui public numeros Mircea A. Diaconu si Vasile Spiridon. A plecat fericit si cu planuri pentru zilele de miine. Stiu ca incepuse un nou roman, ca isi contura o noua carte de poezie, avea de gind sa-si adune toate articolele de critica literara publicate de-a lungul anilor in revista „Hyperion” si in alte reviste literare din tara – proiecta astfel o carte de sute de pagini. Era in plin santier si in plina viata. Nici un semn ca ar vrea sa-si incheie socotelile cu aceasta lume. Insa in inima lui isi facuse salas moartea cu care a dialogat frecvent in ultima vreme; ba o chiar visa si-si anuntase prezenta, cum spunea el, in preajma zilei de nastere, dar nu acum, ci pe la saizeci si trei de ani, adica pe la anul. Era un om care-si visa ziua vesnica de miine. Titltuile cartilor lui sunt toate legate de aceasta premonitie, privita cu curaj si, uneori, chiar cu zeflemea, in raspar, facind din moarte o fiinta ce coabita cu el, cu gindurile lui mai mult decit ne-am putea imagina. Viata lui a fost, din acest punct de vedere, o proiectie literara. Redescoperise onirismul ca forma in care putea sa-si descarce toate angoasele, toate transpunerile estetice ale unei suferinte pentru care a fost nascut. Ultima carte de poeme, Umbra, agent dublu, aparuta la Editura Junimea la finele anului trecut, tocmai aceste ginduri negre, mascate de nepasarea lui fata de amenintarea fatisa a mortii, le pune in pagina si se remarca in memoria noastra ce incepe sa-si prinda contur acum ca o carte de adio, dar, paradoxal, si de speranta ca acest moment va fi mult mai tirziu.
Daca – aceasta ciurcumstanta nu-si mai are rostul – s-ar fi redus lupta lui cu sine numai in acest teritoriu generos (dar din pacate din ce in ce mai marginalizat de lumea ignoranta si ingrata de azi!) al literaturii, ar fi putut si azi scrie si ride in fata mortii, asa cum au facut adevaratii curajosi ai acestui spatiu in care viata iti este vinduta, sacrificata, in iluzia unei alte vieti, care, din pacate, se dovedeste a fi stearsa, nesigura, uitata, de netrait. El insa, in ultimul timp, s-a aruncat intr-o batalie cu tot felul de tinte, de insi, de mize false, de perspective ce se nasteau dintr-o disperare, in jocul careia si-a pus inima sa slabita de eforturile unei vieti nu tocmai linistite. Biciul plin de cnuturi pe care-l arunca zilnic, prin editorialele si pamfletele sale, pe spinarea politicienilor pe care-i cunostea atit de bine si-i considera cei mai vinovati pentru dezastrul vietii noastre de azi, era minuit cu pricepere si curaj, fara prejudecati sau spaime ca prin loviturile lui isi va cauza siesi pricini. Totusi, pe nesimtite, eforturile lui, lupta aceasta surda cu insi de nimic, dar importanti in sinea lor, capitali chiar pentru istoria vie plina de hoti si hotii, s-au cuibarit intr-o boala neietatoare care i-a oprit inima din bataile ei menite sa-i tina viata mereu in plin atac. Stia ca nu-i va invinge, stia ca epidemia aceasta – care a atins profund viata culturala a locului, pentru care s-a batut cu armele lui – se va transforma in curind in pandemie. Desele usi pe care le-a deschis frecvent, in spatele carora stateau la caldura cei pusi sa diriguiasca banul public, au dat uneori roade, dar de cele mai multe ori, avind in vedere nepasarea acestora, nu, fapt ce-l amara si-l sufoca pina la explozii ce nu tineau cont de cuvintele spuse, taioase si amenintatoare. Am fost partas chiat in aceste ultime zile ale vietii lui la discutii aprinse cu cei care au lasat la indemina unor impostori valori culturale pe care le-au transformat in cele ma degradate forme de intelegere si expunere ale acestora. Parea un Don Quijote care, nemaiavind mori de vint cu care sa se lupte, se avinta printre ruinele acestora pentru a le recladi gloria victoriilor de alta data. Dar, evident, n-a reusit. Imunitatea acelora la astfel de atentionari, continuindu-si impostura cu si mai mare agresivitate, i-a scos victoriosi si pe el un invins a carui disparitie le-a scos o rasuflare de usurare.
Ce loc gol a lasat in urma. Ce vid. Ma uit in dreapta, ma uit in stinga, in fata, in spate, inainte, inapoi si nu-l mai vad. In locul lui a ramas o umbra, care, fara el, nu va mai putea fi agentul dublu, care sa-i sopteasca: mergi mai departe, nu mai e mult si-i vei invinge… Ochii mei il vor cauta multa vreme de aici inainte pe strazile din Botosani, dar il vor descoperi doar in cartile sale, in cele publicate si-n cele scrise si inca nepublicate. Dar niciodata nu vom sti ce-ar mai fi putut scrie, ce-ar mai fi putut face. Vom sti ca nu se va mai putea lupta cu cei care vor umple in continuare strazile si viata noastra cu mizeriile lor de lux si fite. Trist timp ma va purta prin aceasta lume fara el.
GELLU DORIAN
