Când îi vine să plângă se preface-ntr-o vrăbiuţă şi dispare în primul vârtej
e fragilă şi neastâmpărată, veselă şi cicălitoare
se supără doar atunci când e luată în seamă de priviri insidioase
sau apostrofată cu vorbe de clacă şi cuvinte goale
îi place la nebunie liniştea absolută, pentru ea chiar şi-o respirare poate fi un păcat
numai într-o astfel de atmosferă
îşi poate cloci speranţa şi relaxa spinarea
îi place să stea ţeapănă ca axa pământului fără nici măcar să clipească
acolo unde e tăcere, nu mai există nici o adiere de durere
cei ferecaţi în carne şi oase devin văzduh şi învelesc ca o mantie Duhul Sfânt
ea nu e palpabilă, e mereu în prefacere, i se mai spune Prefăcuta
e bâzâitul alert din viesparul luminii când soarele loveşte ceaţa
e ochiul fără de vedere mereu holbat la îngroparea zilei în neant
e însuşi răstignirea când nu există cruce, în schimb există sacrificiu suprem
mereu o tot caut până-mi julesc vederea
un sânge alb insinuează trei vinişoare vii prin care curge un cer albastru
mă consolez cu gândul că-ntr-o bună zi o să-i găsesc făptura
o simt peste tot în carnea mea îmbătrânită
dacă dimineaţa îmi zgâlţâie capul şi-mi şopteşte cu agresivitate
c-ar fi timpul să mă trezesc înţepându-mi discret văzul cu acele ceasornicului
cel priponit ca un sfeşnic pe noptiera de la cap
peste zi e mai prezentă ca oricând, aleargă-n lung şi lat
îmi răscoleşte carnea, îmi afânează sufletul şi mintea,
după masa de prânz, când tocmai dau să moţăi, sare coarda, joacă şotron
se hârjoneşte cu un căţel, apoi latră duios prin gura mea
iar spre amurg când lumea mi-e mai dragă ca oricând
îmi aruncă-n minte, ca pe nişte zaruri bete, toate păcatele de peste zi
de ruşine mă pitesc ca un păduche în blana unui maidanez
şi trec la hibernat cu gândurile şi visele la un loc
când simte că sunt gata să trag oblonul, să uit de mine însumi
scoate un spary însemnat cu ţeasta unui mort
şi-mi paralizează de urgenţă orice sentiment domestic şi emoţiile toate
apoi mă ia uşor de mână şi împreună păşim în noaptea veşniciei
cărarea e luminată de a mea umbră vie,
ce aduce cu o lampă de opt focuri plină cu petrol
coborârea e ca o planare în miezul unui nor pufos şi cald
mi se desfoliază sufletul precum pielea de pe spatele
expus prea mult la soare în luna lui cuptor
trezirea e brutală, julitura e cu mult mai mare decât trupul meu
e de dimensiunea unui munte, plânge timpul în sughiţuri
ca un copil nealăptat de-o săptămână
Dumnezeu se strofocă la împăratul muştelor somându-l să-şi adune de îndată
supuşii
s-o lase cu bâzâiturile
se lasă o linişte mormântală în univers
pe pământ se moare pe capete, un reactor nuclear şi-a ieşit din ţâţâni
nimeni nu mai ştie când e crăciunul şi dacă anul se reînnoi vreodată.
