Home Cultura LUCIAN ALECSA: Prefăcuta

LUCIAN ALECSA: Prefăcuta

Când îi vine să plângă se preface-ntr-o vrăbiuţă şi dispare în primul vârtej

e fragilă şi neastâmpărată, veselă şi cicălitoare

se supără doar atunci când e luată în seamă de priviri insidioase

sau apostrofată cu vorbe de clacă şi cuvinte goale

îi place la nebunie liniştea absolută, pentru ea chiar şi-o respirare poate fi un păcat

numai într-o astfel de atmosferă

îşi poate cloci speranţa şi relaxa spinarea

îi place să stea ţeapănă ca axa pământului fără nici măcar să clipească

acolo unde e tăcere, nu mai există nici o adiere de durere

cei ferecaţi în carne şi oase devin văzduh şi învelesc ca o mantie Duhul Sfânt

ea nu e palpabilă, e mereu în prefacere, i se mai spune Prefăcuta

e bâzâitul alert din viesparul luminii când soarele loveşte ceaţa

e ochiul fără de vedere mereu holbat la îngroparea zilei în neant

e însuşi răstignirea când nu există cruce, în schimb există sacrificiu suprem

mereu o tot caut până-mi julesc vederea

un sânge alb insinuează trei vinişoare vii prin care curge un cer albastru

mă consolez cu gândul că-ntr-o bună zi o să-i găsesc făptura

o simt peste tot în carnea mea îmbătrânită

dacă dimineaţa îmi zgâlţâie capul şi-mi şopteşte cu agresivitate

c-ar fi  timpul să mă trezesc înţepându-mi discret văzul cu acele ceasornicului

cel priponit ca un sfeşnic  pe noptiera de la cap

peste zi e mai prezentă ca oricând, aleargă-n lung şi lat

îmi răscoleşte carnea, îmi afânează sufletul şi mintea,

după masa de prânz, când tocmai dau să moţăi, sare coarda, joacă şotron

se hârjoneşte cu un căţel, apoi latră duios prin gura mea

iar spre amurg când lumea mi-e mai dragă ca oricând

îmi aruncă-n minte, ca pe nişte zaruri  bete, toate păcatele de peste zi

de ruşine mă pitesc ca un păduche în blana unui maidanez

şi trec la hibernat cu gândurile şi visele la un loc

când simte că sunt gata să trag oblonul, să uit de mine însumi

scoate un spary însemnat cu ţeasta unui mort

şi-mi paralizează de urgenţă orice sentiment domestic şi  emoţiile toate

apoi mă ia uşor de mână şi împreună păşim în noaptea veşniciei

cărarea e  luminată de a mea umbră vie,

ce aduce cu o lampă de opt focuri plină cu petrol

coborârea e ca o planare în miezul unui nor pufos şi cald

mi se desfoliază sufletul precum pielea de pe spatele

expus prea mult la soare în luna lui cuptor

trezirea e brutală, julitura e cu mult mai mare decât trupul meu

e de dimensiunea unui munte, plânge timpul în sughiţuri

ca un copil nealăptat de-o săptămână

Dumnezeu se strofocă la împăratul muştelor somându-l să-şi adune de îndată

supuşii

s-o lase cu bâzâiturile

se lasă o linişte mormântală în univers

pe pământ se moare pe capete, un reactor nuclear şi-a ieşit din ţâţâni

nimeni nu mai ştie când e crăciunul şi dacă anul se reînnoi vreodată.

Exit mobile version