Captivi uneori maruntelor sau mai marilor noastre probleme cotidian, am uitat uneori sa mai radem. Expresia „haz de necaz” nu mai are nicio rezonanta iar faptul ca obezitatea creste vertiginos nu se datoreaza faptului ca „rasul ingrasa”, ci mai curand sedentarismului si shaormei.
Ei bine aparitia editoriala „Taxa de protectie si alte tentative de umor” semnata de Marius Zaharia pare a fi un manual de genul „Invatam sa radem fara profesor”. Umorul sau suculent, situatiile incredibile prin care isi plimba personajele te trec din starea amorfa a plictisului cotidian in lumea fascinanta a bunei dispozitii. Prozele sale scurte, dar vioaie, sunt in mare masura produsul unui talent cum rar intalnesti la autorii romani de astazi. Desi stiu ca in spatele oricarui text, a oricarei fraze sta un efort intelectual intens si indelung calculat ele par sa curga dintr-un singur impuls al condeiului. Hazul lui, bazat pe deviere de sens, starneste hohote tocmai prin faptul ca este imprevizibil: „Tata era un tip de gasca, dar dintr-o gasca rivala”, „Eram detinutul 1275, 12 fiind prenumele”, „Nu toti cainii maidanezi sunt rai, multi devin asa din cauza anturajului”, „Voiam sa-mi donez banii saracilor, dar nu le stiam conturile”.
In fragmentul care da titlul cartii „Taxa de protectie…” este prezentata o situatie pe care numai talentul unui umorist autentic si-ar fi putut-o imagina: un dialog intre un librar si recuperatorul venit sa-si ia „onorariul”. Care, insa, nu se refera in mod deosebit la bani.
„- Buna ziua Giuseppe, mi-ai adus Florile Raului?
– Nu, domnule Vitto, am cautat si in depozit si n-au nimic de Baudelaire, nic macar o strofa acolo (…)
– Alt simbolists
– Acum o ora am dat ultimul exemplar din Rinbaud, insa mi-a ramas Verlaine.
– Giuseppe, trebuie sa-ti tai inca un deget ca sa-ti amintesc ca il prefer chiar pe Mallarme lui Verlaine. (…) N-am vazut, de exemplu, sa ai ceva din clasicii rusi.
– Nu pot sa aduc, nu ma lasa mafia ucraineana. Cica au cumparat ei drepturile de autor.”
De altfel, mai toate prozele lui Marius Zaharia prezinta situatii paradoxale. In „Sindicatele” nu-si poate da demisia din cauza unei intelegeri dintre conducere si sindicat, in „Zborul 665” pasagerii unui avion cu motorul in flacari sunt veseli si binedispusi, in „Doua jafuri” dam de amabilitatea exagerata a unor functionari bancari in fata unui jefuitor si tot asa, ca pe un tobogan al ironiei de buna calitate aflam in Marius Zaharia un scriitor umorist de anvergura. Speram sa nu se dea batut si sa ne mai ofere „tentative de umor” ca in volumul de fata.
Florentin Florescu
