Daca e sa comparam cu ceea ce se scrie la noi astazi, Doina Rusti e un romancier oarecum atipic. Nu e prozatorul care sa se supuna „modei”.
Nu e prozatorul care sa speculeze temele momentului, sa-si deschida plaja fanteziilor prin care sa resoarba realitatea ascunsa ochiului, sa-i accentueze nitel grobianismul, iar apoi, cu acribie s-o ambaleze intr-un limbaj…comun vorbitorului stradal, cu discrete cosmetizari stilistice, dupa care, pe final, sa arunce doua-trei petarde cu intentia vadita de a lua ochii cititorului.
Sunt foarte multi prozatori care isi consuma talentul in astfel de formule narative, avand mare succes. Condeiul Doinei Rusti se alimenteaza din magia realitatii, din miezul eteric ce magnetizeaza vraja, una cu reflectii verosimile, antrenata in clipe de singuratate de orice minte… teafara, chiar daca, de cele mai multe ori, ratiunea refuza astfel de obraznicii fanteziste. Se ne aducem aminte de fabulosul personaj Zogru fixat de aproape zece ani in constiinta cititorului, ca o fantoma …calda, ce ne deschide portile fantasticul fara a crea intemperii launtrice de mari proportii, dar care antreneaza oniricul in structura povestii.
Pe aceeasi linie, schimband doar decorul si punand la dispozitia personajelor mai multa realitate, o realitate bezmetica, circuitul inchizandu-se in jurul delatiunii, insertiile de fantastic fiind de indata incorporate de mintile delatorilor, este si romanul „Fantoma din moara”. Daca Zogru este un personaj nascut in „Saptamana Mare a anului 1460” si care fascineaza prin intruparile de care se foloseste pentru a convinge lumea de prezenta lui, de ubicuitatea lui temporala, in recent aparutul roman „Manuscrisul fanariot” Doina Rusti face un excurs fantastic in lumea valaha a anilor 1700, a Bucurestiului fanariot, evidentiind tusele dure ale acelei perioade, cu toate scamele pestrite ce-au incarcat acel inceput de secol vitreg pentru traitorii acelor vremuri. Bucurestiul este cadrul, este acel bazar al orientului, cu unele vagi reflexe europene.
De la primele pagini tabloul e impresionat, lumea e cenusie, nu de un cenusiu agasant, ci unul „normal” , imprimat in gestica personajelor, in trairile zilnice. Lumea aceasta nu poate fi perceputa decat extrasenzorial, ti se fixeaza in minte nu prin simturi, ci prin altfel de senzori decat cei normali, printr-un fel de suflu magic, greu de surprins in cuvinte. Cu toate astea, prozatoarea are harul de a-l plasa pe cititor in acea lume nefireasca, controlata de tot felul de intamplari ciudate, de multe ori fara contur real, care, in inlantuirea lor narativa, deschid portile unui tinut fantastic. Ciudat, mizeria ce colcaie la tot pasul nu sperie pe nimeni, e lumea bazarului, care cheama curiosii si nu-i respinge. Doina Rusti isi alege drept „punctul de control ” al tabloului o poveste de dragoste intriganta, intre un „vlas” din Salonic si o tigancusa din Bucuresti, roaba la un boier. Tesatura narativa are splendoarea ei, itele se incalcesc si se descalcesc intr-un ritm alert, chiar daca uneori naratoarea se vrea redundanta pe anumite tuse, insistand pe detaliile epocii. Acest aspect nu face decat sa creeze magie asupra punctului ochit, muzica orientala ce se fredoneaza pe fundal si fumul incarcat de tot felul de arome al ciubucelor nu face decat sa sporeasca fantasticul ignorand realitatea dura cu radacini adanci in sufletele oamenilor, chiar si in ale celor avuti. Pana cand si distractiile ce au loc la casele boieresti au o paloare nesanatoasa, mostenita din neam in neam.
Depravarea boierilor cu tigancuse roabe, sub privirile frisonate ale sotiilor acestora, antreneaza o stare de scarba asupra magiei ce bantuie tabloul, dar nu stirbeste in nici un fel farmecului imaginii confiscate de condeiul naratorului. Iscusinta Doinei Rusti in disciplinarea cuvantului narativ consta in faptul ca stie sa estompeze totul la timp, sa incorporeze fara nici un soc suflului atmosfera magica surprinsa.
Povestea de dragoste dintre Leun si tiganca Maiorca sporeste farmecul tabloului, compozitul narativ, cu tot felul de reflectii fantastice puse de multe ori sub semnul unei realitati ciudate, dominat de fosnetul fustelor tiganesti. Arderea narativa este intretinuta si de harmalaia puradeilor ce genereaza o forta de persuasiune rar intalnita asupra cititorului. Notele de intimitate din biografiile celor doi indragostiti tuseaza si mai bine atmosfera de balci si de bazar, cu tonuri cvasi-orientale, toate par desprinse din traditiile acelor locuri , fara a se cunoaste insa originea lor. Starea de provizorat sub care se traieste da gravitate fiecarui detaliu. Intamplarea joaca rol hotarator in destinele oamenilor, puseurile de ratiune nu fac decat sa anunte alte necunoscute. Interesant e modul cum se naste amorezarea dintre cei doi tineri. Ioanis, un tanar vlas de 17 ani, se indragosteste lulea de o necunoscuta, poreclita Maiorca. Cand devine bucurestean i se schimba identitatea, fiind rebotezat Leun.
Un roman ca acesta este greu de abandonat, te face sa-l citesti dintr-o suflare. Amestecul de natii face din Bucurestiul acelor ani o oaza de fantastic chiar daca viata oamenilor e la cheremul intamplarii, traitorului nu-i este afisata nici macar o singura zi din harta destinului. Bucurestiul nu era decat o mare mahala populat de un amestec de natii ale caror obiceiuri amalgamate erau conservate cu sfintenie, care, totusi, se sincronizau intr-un tot plin de originalitate
Privind numai asupra acestei schite, ai in fata intreg portretul lui Doicescu, ridicolul facea casa buna cu boierii acelor timpuri, fresca intreaga e un mozaic incarcat de cele mai fistichii colori, unele prafuite, altele tipatoare, toate emanand un aer respingator la prima respirare, numai ca odata ce te obisnuiesti cu el simti cum iti oxigeneaza imaginatia, rodind in mintea ta altele la fel de fantastice. Dilema indragostitului croitor Leun pentru rascumpararea Maiorcai se accentueaza in momentul cand tanarul se prezinta in fata boierului Doicescu, oferindu-i 30 de taleri pe ea. Stapanul fetei ii rezuma in cateva vorbe situatia „oficiala” in ce priveste rascumpararea, in felul acesta strecurandu-i si-o amenintare destul de dura, care-l descurajeaza si mai mult pe tanar. Pozele de epoca pe care le incropeste prozatoarea sunt de-a dreptul extraordinare, este de ajuns sa ne oprim asupra catorva secvente, cum ar fi amorurile boierului cu tigancile roabe sub privirea docila a boieroaicei. Lumea Bucurestiului este surprinsa in tot spectrul ei cromatic; de la tonuri si nuante pale la cele stridente,de la obiceiurile celor care populeaza din timpuri stravechi acea cetatea, de la hachitele acestora, pana la vrajitoriile si magiile tiganilor, pentru care supranaturalul e un lucru aproape firesc, indus in mintile celor din jur prin „vorbe grele” , prin hipnoza si prin alte trucuri. In arta magiei, rolul de sedativ il are prejudecata. Toata lumea acelor locuri stia ca e periculos sa treaca in Bozarie, loc mlastinos, fieful vrajitoarelor.
Lumea Bucurestiului acelor timpuri e plina de ciudatenii, de parfumuri de tot felul, invelita in arhaisme si vorbe usoare, seducatoare prin ecoul magic, atat din mintile celor care le pronunta, dar mai ales in mintile celor care le primesc. In jurul lor e un fel de circuit vrajitoresc. Numele personajelor sunt de pe acelasi palier al timpului: Tranca, Arghir, Maiorca, Leun, Ioanis,Cobza, Rusfet, Mitu, Cucumeaua, Mustafa, Selim. Crochiurile lor au atat reflexe caricaturale, cat si domestice, compunand portrete distincte, invaluite in aburii magiei: „Din punctul lui de vedere, Leun era pierdut. Era un mat scos afara din casa, destinat sa moara in grajdurile lui Dan Doicescu. Totusi, ii facuse un leac ca sa capete indrazneala. Nu era medicament incercat si nici facut dupa vreo reteta luata din carti. Baba ii aduse un praf pe care el il daduse cu afion. Daca Leun reusea sa intre in casa boierului, nici nu trebuia sa vorbeasca prea mult. Era doar o chestiune de timp pana ce Maiorca urma sa fie vanduta.” La fel de atent e construit si cadrul de miscare al personajelor, pe tot parcursul romanului simti ca te afunzi in Bucurestiul acelor timpuri, in farmecul acelui targ inca nedefinit ca urbe. Provocarea pentru autor consta tocmai in alegerea unui asemenea subiect.
Romanul Doinei Rusti seduce de la primul la ultimul cuvant, nimic nu este de prisos, ambalajul stilistic are patina acelor vremuri, firul narativ este din material solid si destul de delicat, elastic, fin, transparent.„Manuscrisul fanariot„ are toate calitatile pentru a fi considerat romanul ultimului deceniu.
LUCIAN ALECSA
