Adrian Alui Gheorghe e poetul fara de generatie. Da, asta inseamna ca poetul despre care facem vorbire nu se supune in nici un fel unui concert liric anume.
Nu-i place sa stea cu urechile ciulite doar spre muzica generatiei beat, nici nu i se aprind calcaiele dupa jazz, cu toate ca are momente cand induce in mintea cititorului asemenea afinitati, şi nici nu se lasa sedus de muzica clasica.
Nu mai spun, e foarte departe de minimalismul douamiist. In primul rand nu-i plac variatiunile pe teme deja consacrate sau care se vor a se clasiciza inca din faşa, sufletul ii dicteaza o altfel de muzica, a lui si numai a lui, cum si el e ALUI. Volumul „Ispita”, aparut de curand la Editura „Conta”, Piatra Neamt, e o selectie a autorului din aproape toate volumele sale de versuri, plus, pe final, sunt si cateva poeme inedite.
Autorul a reusit sa le aseze sub aceeasi cheie, sa sune la fel, sa aiba acelasi ecou in sufletul cititorului. A calculat, a tot calculat sa vada de cate ori intra viata unui poem in viata celui de alaturi, a cantarit fiecare „Cuvant” in parte, dupa care a ramas pe ganduri concluzionand: ”restul e mai mare decat intregul./ Astfel, oricare sinucigas de duzina / e un mare poet.”
Antologia se deschide cu „alte fire de jazz”. Da, am spus ca poetului nu i se aprind calcaiele dupa „jazz”. Improvizatiile fonice ale lui Adrian Alui Gheorghe compun muzici aparte, lasand in urma portative luminoase, pe care naufragiaza cantecele sirenelor, muzica astrelor, susurul izvoarelor ce seamana la randul lor valuri mari de mare armonizandu-se, in final, in cuvinte cu chip si imbratisari metaforice pline de patos, ce spun lucrurilor pe nume cu proiectii dintr-o alta lume sau chiar din alte lumi, cu alte tinuturi, inefabile, cu brazde de cantece si poezii asezonate cu particule magice.
De pe aceasta trambulina isi iau zborul liric imaginile ce poarta amprenta inconfundabila a lui Adrian Alui Gheorghe, plaja lui exprimativa cuprinde intreg universul, sub ghergheful dumnezeirii se tes noi si noi lumi, pentru tine si pentru sinele tau. Spre exemplificare va punem la dispozitie cadrul muzical de compunere a noii lumi: „Dimineata. A venit ingerul arpentor si a masurat pamantul. Mi-a arata: de aici vei samana valuri de mare, de aici pana aici vei semana izvoare si sarea amara si insule pe care sa naufragieze cantecele sirenelor. Si piatra cubica sa sameni, sa creasca drumuri. Si silistra. N-am inteles de ce trebuie sa saman si silistra./ Apoi a masurat fratelui mei nenascut partea lui de lume: numai brazde de cantece si poezii. Soarele batea piezis peste brazdele lui de cantece, de poezii. Eu am terminat, intre timp, de spus lucrurilor pe nume, fratele meu nenascut a numit lucrurile care nu exista. O facea cu atata patos ca lucrurile numite de el lua chip. Pana seara l-am izgonit si ne-am pus noi corturile in tinutul lui. / Ah, dar moartea si luciditatea /banalizeaza / toate/ teritoriile / in / care / muscatura / de / lup / are / taria / alcoolului./Acum e seara. Trec spre casa cu o petala pe umeri. Nu-i greu sa duci o petala pe umeri, spun toti cei care se mira ca oamenii maturi mai trec la varsta lor pe strada cu asemenea poveri furisandu-se de parca ar duce starvuri de pasare. E o petala de maces? Intreaba negustorul de albine. Nu stiu, e ceea ce a ramas de la inflorirea de ieri. / Ai auzit geamatul culorii in captivitate? /Da, clopotele teseau nourii de pe sesuri./ Un macel? / Nu, muzica doar s-a facut zid. / Doar o trompeta ar spune / mult mai bine lucrurile acestea.”
Dupa primele volume, critica literara a tot incercat sa-i aseze poetului tot felul de …megiesi in dreapta si stanga verbului liric, ba c-ar avea ceva din aerul religios al lui Vasile Voiculescu, ba ca ideaticul sau poetic ar fi incarcat cu suflu blagian, ba ca ar fi urme de sarcasm arghezian in miezul poemelor sale. Odata ce vocea lui Adrian Alui Gheorghe a castigat in autoritate, vocile celor care-i gaseau tot felul de asemanari au spus-o in cor ca poetul nu-si apartine decat siesi si ca e inconfundabil in tot ceea ce face. Pot spune fara sa gresesc ca patul germinativ al verbului sau este unul epic, orice poem este irigat in permanenta de o poveste, care la randul ei este alimentata de o masa ideatica bine energizata de nervuri filozofici, religioase, dar si cu multe puseuri din viata …ocazionala. Cam asa as compune crochiul liricii sale: absenta, tristetea, dezolarea, chinul, desertaciunea, oxigenate de un aer romantic, sunt doar cateva dintre tusele ce-i personalizeaza spatiul liric. E drept, lumea religioasa este mereu sub atentia poetului, dar asta nu inseamna ca doar ea intretine combustia poemelor. Mai degraba as spune ca e doar un simplu atom de oxigen din molecula cuvantului liric, e un fel de acel „putinul necesar” din arbitrarul existentei de zi cu zi , fara de care viata s-ar consuma in afara oricarui tel . Pentru poet moartea nu-i o spaima, insasi viata e initierea pentru moarte. Si cum orice exercitiu de initiere cere sacrificii si extrem de multa munca, asa-i si cu viata noastra , e mereu sub atenta supraveghere a unui guru, care nu-i decat propriul nostru eu disciplinator, ce ne supune la incercari si cazne pentru dimensionarea vibratiilor trairilor, sentimentelor si emotiilor. Diagrama acestor pulsatii transpusa in cuvant nu-i decat radiografia noastra spirituala.
Dupa cum am mai afirmat, Adrian Alui Gheorghe traieste ubicuu, populeaza toate patriile sale imaginare, ca orice cetatean de buna credinta al universului interior, aspect consacrat in extraordinarul poem „ingerul cazut”: „am locuit in toate patriile imaginare / ( o, ce medalie de cetatean al universului interior!) / Le-am populat pana la refuz / cu fiinte / ce se deosebeau doar prin durerile / pe care si le ravneau unul altuia / care se fac prezente doar cand / urla / cu puterea unei inimi infuriate, / striga precum pietarii / care vand fructele raiului / pe mai nimic / spre satisfactia viermilor ce pleaca / astfel / in exod prin lume./ Eu sunt ingerul cazut despre care / ati citit / in ziarele din ultima luna. / Imi masor timpul meu- /ventuza amara / pe lucruri, /apa voluptoasa ca setea. / De fapt sunt trist. Intorc timpul cu fata / la perete. Un inger cazut trebuie / sa se / teama de timp. Invat greu lucru acesta. /iau un ziar. Poza mea e pe toate paginile. M-am obisnuit. / Pe prima pagina / am mustata groasa / port o uniforma militara / si se zice ca am deturnat istoria, ca / am ucis / duhul cel bland care trecea din lucruri in oameni / Pe pagina a doua mi se zice „violatorul din….”. Alaturi / e victima, o fetita de vreo / doisprezece ani / sta speriata langa imaginea mea care priveste / fara nici un ocolis inainte. Pe pulpele ei vinetii / -se zice- / ca au ramas urmele josnicelor mele porniri / agresive / Ei, viata, fiecare tristete e o vietate / care se taraste cautand pamantul pierdut!” Cu toata stranietatea care respira prin fiecare vers si cu intreg apanajul de imagini infernale, finalul poemului e unul optimist, tocmai el este cel ce-i izbaveste pe toti de „patima mortii” deschizandu-le cerul spre alta viata:” caci voi nu trebuie sa mai ratati cerul / eu sunt ultimul inger cazut din viata care rodeste morti, / o, si plang pe umarul fiecaruia, / lacrimi murdare lasa urme pe giulgiu de tarana.”
Adrian Alui Gheorghe a creat cateva personaje fantastice, este de ajuns sa-l amintesc pe Erich (un neamt autentic, o insula gotica intr-o mare romantica) care a primit in dar o sticla de vin din pivnitele lui Hitler. Atmosfera in care-i proiecteaza chipul este una de-o autenticitate poetica aparte, cu irizatiile unei lumi basmice, controlata de-o realitate cruda, mereu intretinuta de fantoma lui Hitler care e ca o poza a mortii pe sticlele cu otrava istoriei. „In anul 1997 Eric h a fost numit cetatean de onoare /al urbei sale pentru ca intre timp descoperise / lampa care functiona pe baza energiei visului” . Un alt personaj ce intra intr-una dintre povestile lirice ale lui Adrian Alui Gheorghe este Filip-cel—care – a – iubit-a –urat-a – murit – uneori – ca – un – zid – ros – de – putreziciune – el – sparge – stelele – intre – dinti – el – este – fructul – mai – mare – decat – coaja. Da, acestui personaj nimeni nu i-a gasit „ ciosvarta de trup in care inghesuie atatea lacrimi / atatea suspine/ atatea sperante/ un pumn de cantece frivole / un pamatuf de versuri amare / totul invaluit in sange /mult sange /cu care /s-ar putea rescrie (eventual) si poemul acesta.”
Obsesia mortii este evidenta in poezia lui Adrian lui Gheorghe, simti cum fibrileaza aproape fiecare poem, respira acelasi aer cu lumina, cu amintirile, cu visele si chiar cu iubirea. Nu se cramponeaza de sentimente, emotii si nici de clipele triste sau fericite ale vietii, lucreaza independent de tot ce-i lumesc, ea lucreaza „rastalmacit”, lucreaza ca o boala incurabila asupra unui corp „abstract”, ea e „fierastraul orizontului, taie sparturi in cer ca toata lumea sa se refugieze intempestiv.” Ea nu are in portofoliu „erorile de calcul”, pentru ea totu-i perfect. Cu toate astea, lumea are doua calote sferice, spre compensare poetul ne pune la dispozitie si cealalta parte, cea opusa mortii, mai simplu zis epilogul ecuatiei, ce exprima intregul intregului: „nimic nu ucide mai sigur ca viata / Te ia te invaluie te smulge din pantecul mamei tale/ Te ademeneste cu cateva fluturari de aripi / Ca si cum ingerii ti-ar luneca inainte / Sa-ti netezeasca drumul / Tu razi plangi vai lumea vai lumea ce pantec mare / vai fericit e golul ca te are / Pustiul te ia de mana ce tata bun / te scoate de dupa hulubaria vecinilor te trece / Peste fluviul care se strecoara ranindu-si burta de pietre / Sangele lui iti pateaza inima ( Ati vazut ce piele fina are apa? Daca / o atingi cu mana /da, numai daca o atingi cu mana si ea se / raneste / tipa daca stii s-o auzi / urla ca haita de lupi la luna / de durere / sufera pentru toti inecatii din lume preluandu-le disperarea…) / De aici incolo inoti in noroiul memoriei: / Ah, ce lume ciudata ar fi fost / Daca toti mortii s-ar fi nascut morti!”. Da, ultimele doua versuri pot fi privite prin prisma intregului drept o axioma poetica „marca Adrian Alui Gheorghe”.
LUCIAN ALECSA
