George Vulturescu e detinatorului unei filozofii personale despre poezie, a refuzat sa se alinieze vreunui „pluton” la moda doar pentru a da bine in fata confratilor.
N-a vrut decat sa urce singur povarnisurile lirice, sa atinga in singuratate piscul zbuciumului liric, cu sufletul infipt in piatra si cu ranita de imagini zdrelite si cuvinte la purtator. El si-a caligrafiat cu acribie harta destinala, negura sortii a fost piatra pe care si-a scrijelit sentimentele și trairile.
Ispravile lui poetice sunt de-o limpezime aparte, exprima doar sinceritate si durere, in lirica lui George Vulturescu nu exista nici un semn de artificialitate. Nu epateaza livresc si nici nu trage cu ochiul in ograda altuia. Propriile lui drame sunt confiscate de verbul poetic, redimensionate temporal si asezate cu maiestrie pe portativul metaforelor. Acest exercitiu este materializat intru totul in superbul volum Negura si caligrafie , aparut de curand la Editura „EIKON” din Cluj Napoca.
Poemele lui George Vulturescu sunt una cu propriul lui destin, imaginile migreaza din lumea sortii in peisajul liric fara a tulbura duhuri. Bufonii lui George Vulturescu nu sunt cu adevarat bufoni, nu sunt adusi de la circ pentru a exhibitiona in fata spectatorului-cititor, ci dau un spectacol grandios pe scena propriului imaginar, personajele vin din istorie, de pe toate palierele temporale, caligrafiaza scene memorabile si, dupa o scurta reverenta, dispar in negura. Tabloul e unul monumental, poetul se joaca cu-o subtilitate de maestru cu imagini paradoxale, completand din fictiuni o lume reala care exprima simultan doua lumi, cea receptata prin ochiul teafar, cat si cea resorbita in sine si vizualizata doar prin ochiul orb. De ce era nevoie de bufoni? Simplu. Din spaima, extrem de bine ascunsa in subtextul metaforei.
George Vulturescu e „confiscat” de Nord, indiferent despre ce nord e vorba: fie ca-i vorba despre cel cardinal, fie de nordul existential, cel cu puternic ecou in strafundurile fiintei. Simbol al nordului pare a fi piatra. Pe o piatra se poate caligrafia sufletul si chipul unui spirit, de asemenea, poate reprezenta limita unei lumi, cum ar fi piatra de hotar, dar, tot piatra poate fi privita ca o piedica in fata destinului. Piatra emana raceala precum moartea, piatra nu ia decat chipul mortii, asta spun busturile Clasicilor, ale marilor personalitati ale lumii : „moartea e acolo / dar n-o vad decat statuile cioplite / moartea trece printre ele / precum aluneca stancile pe povarnisurile muntilor/ piatra pe piatra”. Dupa spusele poetului, tot piatra constituie suportul dumnezeirii sau, altfel spus, piatra e trambulina divinitatii. Poetul gaseste urmatoarea sintagma: „Dumnezeu vine pe piatra din aer aruncata intr-un felinar”. Si, pentru ca tabloul sa fie mai elocvent, mai limpede, mai autentic, poetul extrage secvente din antichitate, de la Vergiliu „citire” sau din tinuturile Babilonului, incorporandu-le cu atentie in materialul stilistic postmodernist. Imaginarul poetic nu are decat de castigat, lumea recompusa raspandeste mai multe ecouri, cu rezonante in timp si-n contemporaneitate, toate circumscrise aceleiasi teme. De multe ori, sub pana poetului simti scartaind, ca sub lama unui cutit, si unele cuvinte contondente, rupte din cotidian cu intelesul lor primar. Paradoxal, odata incorporate in masa lirica, acestea participa din plin la fluiditatea textului si la nuantarea imaginarului. E un joc greu de stapanit, putini poeti se incumeta sa se foloseasca de asemenea scenarii.
Poetul are in „dotare” si cateva obsesii viscerale, care-i framanta verbul liric in orice moment. Tema Ochiului e mereu prezenta: Ochiul care refuza destinal sa se hraneasca cu imagini exterioare, cu decoruri ieftine, el jucand rolul unui receptor intim ce asimileaza doar spectacolul launtric al vietii, cel purtator de imagini mereu vii, cel nefardat de realitatea mereu schimbatoare si uneori perversa.
Un alt element ce intra in patrimoniul liric al lui George Vulturescu este cutitul, nu-i vorba de cutitul violentei, ci, mai degraba il putem repera ca simbol al preventiei, ca arma de aparare impotriva „hoardelor de imagini si zgomote ce-ti asediaza in permanenta mintea”. Cele patru fractiuni ale volumului intoneaza aceeasi partitura poetica, sunt fibrilate de aceleasi obsesii, numai ca fiecare are propria ei personalitate.
Ca o confirmare a asertiunii de mai sus va propun poemul Precum in cer asa si pre pamant: „Mi-e bine, Ingere, pe pietrele astea / din Nord. /Dumnezeu m-a facut sa cred ca dandu-mi doar pietre / mi-a dat tot ce avea el mai bun./ Toate pamanturile din vale erau impartite: / nu le-am scuipat pe cele manoase./ El iti porunceste sa asezi piatra langa piatra / si vei avea puterea absidei – mi-a zis Ingerul / si a plecat./ Am venit pe strazile oamenilor din vale / si le-am spus: / Eu va pot da puterea absidei pentru poduri/ si coloane…/ Absida nu e puterea pietrelor, au zis ei, /ci a mainilor care aseaza piatra peste piatra / M-au izgonit din cetate, scrie asta, Ingere. /N-am scuipat pe portile ei, ci a mainilor care asaza piatra peste piatra…/ M-au izgonit din cetate pe portile ei / desi Dumnezeu m-a facut sa cred ca absida /era tot ce avea el mai bun…/ Ingerul mi-a grait din nou: / Tacerea este puterea rocilor / de-a pastra puterea in cremene ./ Invata sa sapi litere in piatra: pana cand litera ramane incrustata in piatra / este in puterea pietrei / cand o rostesti devine puterea a ta asupra pietrei…/ Am venit din nou pe strazile celor din vale / si le-am strigat: / Eu pot sa va invat / sa va incrustati in piatra numele regilor / si numele voastre / ca sa fie in puterea voastra cetatile si pietrele… Din piatra nu curge apa ca sa-ti poti astampara / setea, au grait ei./ Literele tale nu dau in spic precum graul: / cum iti vei putea coace din ele paine de zi cu zi? / m-au intrebat./ Ingerul nu mai vine. / Scuip in palme si rad: / pietrele Nordului nu sunt reale / pana nu incrustez litera in coaja lor /Sub dalta tasnesc vipii de foc: / piatra elibereaza din ea puterea literei / ii recunosc semnul si-i rotesc numele deasupra ei / precum in cer asa si prea pamant / numele literelor este cel mai bun lucru / pe care-l avea Domnul / cand m-a lasat pe pietre sterpe din Nord”.
George Vulturescu cultiva o poezie stranie. Socheaza in primul rand prin raceala subiectelor antrenate in discursul poetic. Dar nu numai atat, decorurile pe care sunt proiectate imaginile par inclestate in cuvinte dure, peisajele cotidiene surprinse sunt numai in culori reci; femeile au coapsele de piatra, croncanitul corbilor e sinistru, ca si cum s-ar rostogoli piatra pe piatra. Poetul satmarean e unic in ograda optzecistilor, isi apara Nordul, tinutul sau poetic, cu multa inversunare.
LUCIAN ALECSA
