O CARTE PE SAPTAMANA: O acolada in lirica feminina contemporana

Eugenia Taralunga ne propune o carte hibrid, poeme si texte-bloc, scopul si mijloacele artistice antrenate in jocul liric pus la dispozitia cititorului  de autoare compun o reusita artistica de mare originalitate ce-i confera poetei un statul aparte, ea nu poate fi aliniata vreunei mode lirice, deja si-a trasat un drum aparte.

Volumul „biu”, aparut la Editura clujeana „Limes”, in 2010, este un succes din toate punctele de vedere, atat ca nisa ideatica, ca gaselnita, cat ca si scriitura, ca realizare artistica.

Poezia Eugeniei Taralunga vine dintr-un spatiu virgin, neatins de vreun alt creator, imaginile aduse in texte sunt fibrilate de-o adanca neliniste metafizica, de-o suava si dulce suferinta, care la randul ei ridica zeci de intrebari, raspunsurile se regasesc in trairile inscrise in metaforele puse la dispozitia cititorului prin fiecare poem sau text-bloc.

E un joc superb, un dialog interactiv creator-cititor, totul este ca cel din urma sa aiba putinta de a-si deschide total sufletul la o asemenea provocare.

O astfel de poezie nu poate fi citita la rece, judecata doar cu mintea, ea se cere pipaita cu toate simturile, daca nu-i luata in seama in dimensiunea ei afectiva poate deveni agresiva, asemenea unei boli mortale. Vin cu aceasta comparatiei rastalmacind motto-ul folosit de poeta in deschiderea usii volumului de fata, intitulat „si flacara era in alta parte”. Al doilea citat e din „Fratii Karamazov”, e vocea lui Dimitrie catre Aliosa, care reverbereaza si arde asemenea unei flacari prin fiecare cuvant, prin fiecare sentiment.

Chiar daca da impresia ca forteaza un pic nota folosind cuvinte „oficiale”, gen „autoritate”, „demnitate”, acestea nu deranjeaza in contextul poetic in care sunt puse, sunt incorporate intr-un mod natural in materia textului, sporind vizibilitatea ideilor. E un exercitiu incitant, poezia Eugeniei Taralunga poate fi citita in mai multe chei, poate fi talmacita si rastalmacita in fel si chip, cu toate astea suferinta ramane singura constanta.

Reusitele poetei sunt cu precadere cele care pastreaza cu adevarat regula poeziei, paginile de jurnal au uneori ceva artificios in subtext, se simte o oarecare fortare. Limbajul este unul spectral, Eugenia Taralunga isi exprima trairile atat in cuvinte poetice, cat si prin neologisme din arealul stiintei, ceea ce nu deranjeaza deloc, poeta demonstreaza, de parca acest lucru ar mai fi trebuit demonstrat, ca orice cuvant poate avea incarcaturi magice nebanuite, necontrolabile si neobservate in corpul textului, mai ales la nivel de metafora.

Sunt secvente care scot in evidenta o glacialitate a vocii lirice, declansata de o doza prea mare de „sictir” fata de cotidian, de tot ce ne inconjoara, acest lucru este vizibil doar la prima lectura, aprofundand textul vom avea revelatia unei imagini fabuloase, inervate de multa durere si tristete, ce provoaca fiori cititorului atent ramane de partea cealalta: „chiar daca ignori fontanela acest hiat vinetiu”.

Totusi, esenta tare a poeziei Eugeniei Taralunga e cea dispusa pe portativul feminismului, cea controlata de sentimentul matern, trairile sunt asimilate de masa textului fara nici un efort, constructia poetica se realizeaza de la sine. In astfel de poezie vibreaza autenticitatea, imaginile, in tristetea si durerea lor, sunt pline de viata, cuvantul vine din timpul profund al fiintei inducand textului o stare de frisonare metafizica.

Astfel de poeme n-au nevoie de o „matrice” lirica, ele se scriu de la sine, vin odata cu oful launtric, au „unicitatea lor si acuitatea mortii”, acesta fiind si titlul unui poem extraordinar, incarcat de durere si tristete, dar luminat si de speranta ca iubirile mari se intalnesc pe planeta mama.

Orice poem este o progenitura, mama-poet il iubeste ca ochii din cap: „Cand a avut prima ei fetita / prietena mea cu o mie de copii / privea lung la odorul ei / nu avea inca un an/ nu avea jumatate de an poate / prietena mea deja regreta / usor trecutele vremuri ale nou-nascutei / dragalasenia si pofta sugarului / pentru care mama e planeta intreaga / pentru o viata intreaga / mama ramane ireversibil unica /”.

Poezia Eugeniei Taralunga are unicitate si ingeniozitate, departe de orice influenta lirica, drumul ales de poeta este unul cat se poate de personal, lumea surprinsa de verbul domniei sale este una a legendelor, paradoxal, din afara imaginarului autohton. Lucru ce-i reuseste, mai ales prin aplicatiile stilistice, cuvintele angajate sunt proaspete si moderne  socand cititorul prin acuratetea incorporarii lor in masa metaforica. Nu pot decat sa-i doresc mult belsug (biu) liric si pe mai departe. (Lucian Alecsa)

LĂSAȚI UN MESAJ

Politica de comentarii : Va rugam sa comentati la obiect, legat de continutul prezentat in material.


Orice deviere in afara subiectului, folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului (autorilor) materialului, afisarea de anunturi publicitare, precum si jigniri, trivialitati, injurii aduse celorlalti cititori care au scris un comentariu se va sanctiona prin cenzurarea partiala a comentariului, stergerea integrala sau chiar interzicerea dreptului de a posta, prin blocarea IP-ului folosit.


Site-ul http://www.reporterul.ro nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.