O carte pe saptamana: SEMNE DE DRUM LUNG

Nina Viciriuc a plecat de la teatru si s-a oprit la poezie. O fi considerat poezia o trambulina mai elastica spre a-si lua zborul spre „infrangerea finala”? 

Timpul va fi cel care va da verdictul final, dar pana atunci volumele ei de versuri par a-i sprijini alegerea, Nina Viciriuc are la indemana verbul liric, natural, inca nu intru totul stilizat, dar care stie magnetiza imagini socante, stari emotionale, cu secvente din copilarie si adolescenta,  proiectandu-le apoi  cu atentie in metafore. Am rezuma: are toate ingredientele pentru ca poezia ei s-o ia pe drumul cel bun. Citindu-i si volumele anterioare, pot afirma ca are rezerve si potential de scriere. 
 
Cartea de fata „CALUL FORNESSE”, aparuta in 2014 la Editura „Timpul” din Iasi, este de departe cea mai consistenta realizare poetica a ei, chiar daca subiectele, temele, luate la „refec”, sunt vechi de cand lumea; plecand de la Omar Khayyam,  trecand prin simbolurile clasice, cu vagi note de expresionism, cu popas in postmodernism si cu scurte biciuiri de minimalism, poeta nu face decat sa se compuna pe sine din tot atatea fete, intr-o nota pregnanta de originalitate. In nici un caz  „Marele ei spectacol”  nu se suprapune peste vreunul apartinand altcuiva, chiar daca suna …generic, poeta isi scrie propriul  scenariu, soptit de fiii ei, de familia ei , de sufletul ei.  Stangaciile si amatorismul pe care le „cultiva” cu seninatate sunt cat se poate de bine compactate in tonuri naive, dar care, la randul lor,  constituie tocmai partea de originalitate. Notele clasice sunt estompate prin insertie de imagini amuzante,  asimilate parca de spectatori chiar din strada. Lucru acesta presupune ca poezia Ninei Viciuriuc „plesneste” unde trebuie, mergand chiar foarte departe, in constiintele celor din jur. 
 
De remarcat, in primul rand, sinceritatea poemului,  ceea ce da foarte bine in ochii cititorului: „Era odata la opera ce frumos imbracate mai / erau damele pantofii cu toc ascutit / coafurile-nalte parc-ar fi capite de fan / mastile din sala tot stau sa rada / dincolo de cortina toti stau pe fuga / Noi cei din stall stam cuminti actul intai / privim pe furis la loja sa vina oficialii/ senatorii sefii de stat sau macar greii din oras / stau goale insa pana la fine ei n-au timp acum de prostii / Spectacolul  incepe cu note tipate/ altista a vazut lupul ragusita-i din nou/ incepe o arie tare celebra / tipa aaaaaaaaaaaaaaaaaa…trei sferturi de ceas iar corpul de babe foste soprane aruncate acum la gunoi /in actul final macaie tare – Figaro-n sus Figaro-n jos Figaro-n jos Figaro-n sus / Orchestra tare – selecta doar viori contrabas si pian /are si o toba pe acolo prin spate / dirijorul zboara prin sala cu bagheta-i de bambus / Aceasta ar fi opera vazuta de fiii mei / adusi cu forta in casa la EUTHERPE/ sa vada ARTA  / in templu la ea”.
 
Nina Viciriuc e de-o sinceritate „bolnava”, refuza sa pozeze in vreun fel in fata cititorilor, este convinsa ca un dialog se poate duce numai pe partitura spusului lucrurilor pe nume,  prin transmiterea pe cale simpla a sentimentelor, emotiilor, trairilor, nesofisticand in nici un fel mesajul, este de ajuns sa-l imprimi in imagini vii. Poeta e atinsa de cateva obsesii,  frustrarile din copilarie sunt cele mai zgomotoase, defularea lor la aceasta varsta castiga in gravitate, imaginile proiectate in texte sunt ravasitoare, esti tentat sa crezi ca nu s-au topit niciodata din prim planul constiintei sale.  Singuratatea ii nelinisteste fiinta, o „loveste in plex” ori de cate ori incearca sa viseze frumos, o arunca-n depresie tocmai atunci cand traieste sentimentul ca toata lumea-i la picioarele ei, o lasa cu visele neterminate tocmai cand ele erau gata sa-i arate semnele dragostei. 
 
Nici iubirea nu pare sa fi facut casa buna cu visele ei, regretele ii antreneaza tot felul de amintiri provocatoare, ce se cer retraite, chiar si pe acest ultim palier al vietii: „unde dragoste, timpul dispare”. Plaja de extensie a gandurilor poetice este una „tapetata” cu zorzoanele lumii de la tara, aici se desfata, sub simfonia timpului isteric, „copilaria desculta si adolescenta cu flori de castani, femeia cocheta cu buze de flori.”
 
Poemul „Mereu copilaria” desfasoara imagini vii cu primele amintiri, tusele sunt tremurande, atinse de emotie, fardurile acele lumii misterioase s-au topit ramanand in urma o lume  hidoasa, plina de cearcane, livida, dar care inca mai provoaca iubire, dezlegand  miracolele unei vieti apuse. Aceasta fandare intre copilarie si prezent da multa vioiciune versurilor. 
 
Acum sa  privim spre incrancenata masca a copilariei: „de-am fost o masca facuta din calti / asezata pe fata-mi de trestii / de-am fost piele de capra pusa la vant / asternutul de lux dintr-un fan necosit / pisica cu capul zdrobit de un nuc / pedeapsa c-a mancat fructul oprit / un cap de cocos de pe masa / pastorul de capre din vant de aprilie /visine amare pe intuneric furate / le-am iubit dar acum sunt ascunse -n pamant / cele fetite pe rand s-au pierdut.” 
 
De la primele versuri, mai toate poemele, anunta tot felul de drame, numai ca nu sfarsesc in aceasta nota, pe la jumatate se deschid usor-usor, iar, pe final, capata optimism. Aceasta etapizare a trairilor oxigeneaza foarte bine patul germinativ al textelor, locul de unde se alimenteaza verbul poetic si unde rodesc imaginile. 
 
Aceleasi „scenarii” functioneaza si atunci cand se dau sentinte: „Nu ma judecati tu munte /ca n-am radacini in abisul pamantului / piatra ta decat ceva pietricele in inima / iar doctorul spune c-ar mai fi si la ficat / nu ridicati anatema deasupra / crestetului in doua emisfere / excrescente din domul Inteligentei / oricine judeca paianjenii / ca sunt tare perfizi / dar cine le da o muscuta la desert? /si eu sunt un paianjen /ba chiar foarte abil / tesand plasa cu migala / si saliva de rinocer /in stridente culori / pictura moderna fara de chip /cate mi-au cazut in cea plasa / precum cascavalul corbului /pacalit de vulpe / stelele ce-mi picau cu nemiluita in cap / rochii cu strasuri  / margele si pusti de razboi / sateliti fara luna bancuri de pesti / erezii despletite de false religii / si asternuturi patate de sange / dilema cea crunta / si joc de femei / dar nu ma judecati / dupa talia stramba ori infloratul meu chip / dupa cat am agonisit in cea plasa e fetis si minciuni / ca doar o singura data prin haos noi trecem…/ si daca totusi intreaba cineva de-o poeta / spuneti ca nu m-ati vazut / doar ca era un schiop dramaturg / cu-o piesa caduca in ranita / de trist detinut”
 
Sunt convins, Nina Viciriuc isi va duce cu atentie poezia pana la capat, primii pasi sunt vioi, iar calcatura e teapana.
 
LUCIAN ALECSA
 

LĂSAȚI UN MESAJ

Politica de comentarii : Va rugam sa comentati la obiect, legat de continutul prezentat in material.


Orice deviere in afara subiectului, folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului (autorilor) materialului, afisarea de anunturi publicitare, precum si jigniri, trivialitati, injurii aduse celorlalti cititori care au scris un comentariu se va sanctiona prin cenzurarea partiala a comentariului, stergerea integrala sau chiar interzicerea dreptului de a posta, prin blocarea IP-ului folosit.


Site-ul http://www.reporterul.ro nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.