Ioan Es. Pop e un poet ca nimeni altul, tocmai in asta consta marea lui personalitate, si-a dimensionat discursul liric „ca la mama acasa”, fara a tine cont de mode poetice sau de artificii stilistice socante.
Si-a pus toate sperantele in poezia „de reflexie ancestrala”, ce-si are originea in orice suflet sensibil, nesupunand-o vreunei „resurectii academice”.
Cei care incearca sa-l alieze unei generatii nu fac decat sa-i stirbeasca din originalitate, sa-l comute la o lume care niciodata nu-i va putea oxigena creatia.
Cartea sa de debut „Ieudul fara iesire” a facut furori printre initiatii in poezie, criticii au cam ramas frisonati cand au vazut comoara lirica dosita intr-un sat maramuresean, e drept, au fost si unii care au crezut si poate inca mai cred ca poezia nu poate fi privita doar ca un dat natural, plecand de la convingerea ca-n spatiul liric e nevoie de ceva „cunostinte de arhitectura poetica” si ca, oricat talent ai avea, daca nu te supui unei mode ramai un ratacit, un fel de poet al nimanui. Deloc adevarat. Poezia supusa unui control mental riguros isi pierde din aura magica. S-ar putea ca pe omul Ioan Es. Pop venirea in capitala sa-l fi socat si sa-i fi trebuit ceva timp pana sa se adapteze, dar, cu certitudine, pentru poet nu a existat niciun seism, din contra, poezia lui a zburatacit, mai ales pentru faptul c-a fost deocheata de tot felul de grupuri si grupulete ce s-au tot holbat la ea cu mirare, unii dintre confrati intelegand-o, altii privind-o ca pe o ciudatenie, fara a reactiona in vreun fel.
Cred si eu, sa aduci Iedul cu intreg arsenalul de traditii si frumuseti virgine in buricul Bucurestiului a provocat tulburari in mintile celor formati la anumite standarde de „ control asupra poeziei”, starnind multe nedumeriri si-n randul iubitorilor de poezie, e ca si cum ar fi aparut la pupitrul Filarmonicii Romane un taran in straie maramuresene dirijand o partitura stranie.
E drept, poezia lui Ioan Es. Pop poate fi oricand acuzata de un surplus de sumbru, dar niciodata de conspiratie impotriva naturalului, este o poezie a luminii launtrice, a tot ceea ce inseamna traire netrucata de prejudecati. Ei bine, „uneltele de dormit” despre care se face vorbire in volumul de fata compun magia fiintei noastre onirice, in buna parte insumeaza decorul copilariei, originea lor este in sufletul de inceput de drum.
Volumul este dispus pe patru parti care, chiar daca sunt exprimate in registre poetice diferite, respira acelasi oxigen liric.
Cartea se deschide cu un poem extraordinar: o tentativa de re-absorbtie in entitatea embrionara, poetul isi identifica viata cu viata unui bulb de cartof:” cand eram mic, visam sa fiu si mai mic. / mai mic decat masa, mai mic decat scaunul, / mai mic decat cizmele mari ale tatalui./ cat un cartof, atata ma visam /pentru ca primavara pe cartofi ii puneau in pamant si gata, /pana toamna nu-i mai necajeau”
In „ inocenta” unor astfel de poeme Ioan Es. Pop pastreaza intreaga magie a puritatii copilariei, tot farmecul somnului, iar partitura exprimarii este una originala, de-o naturalete coplesitoare, cuvintele curg ca-ntr-o inlantuire magica. Cartoful lui Ioan Pop e un personaj interesant, un substitut al copilului din noi, este cu mult mai „uman” decat cartoful lui Tudor Arghezi si mai „decent„ decat cel al lui Mircea Dinescu, are sentimente si trairi autentice, are o viata ciclica netulburata de intemperiile „exterioare”.
Nu prea gasesti in spatiul nostru liric astfel de poeti care sa-si consume trairile poetice in afara oricaror influente de limbaj, asa ca oricare generatie l-ar revendica, ar da gres.
In poezia lui Ioan Es Pop se cam… bea, dar, atentie!, se bea intr-un mod atat de firesc si natural incat eu, ca simplu cititor, aproape ca nici nu observ acest lucru, ma las sedus doar de farmecul atmosferei si de mirosul lichidului dinauntrul sticlei. „Betivanelile” poetice ale lui Ioan Es Pop au un ceva aparte, sunt tacute si imbietoare, nobile si triste, purtatoare de „aura duhovniceasca”, iar sentimentele care ard in lichidul bahic nu sunt deloc prefacute, sunt sincere si limpezi ca lacrima sau ca horinca de prune. La celalalt mare poet care este sedus de acelasi spatiu de inspiratie, ma refer la clujeanul Ion Muresan, lucrurile stau putin altfel, poemele acestuia sunt mai spectaculoase, cu evidente note de teatralitate, controlate de un scenariu extrem de riguros.
Poetul, constient de forta lor dramatica, isi asuma si rolul de actor, lucru de altfel arhicunoscut in lumea literara. Admirabil este poemul lui Ioan Es. Pop „ o, cat as dori acum sa ma rog. Dar in loc de asta” pe partitura caruia se intersecteaza doua sentimente, care, la prima citire, par a fi contradictorii, dar pe care poetul reuseste sa le topeasca intr-o simpla traire euforizanta, omogena, intr-o cheie sumbra, ce respira totusi sub semnul credintei.
Ioan Es. Pop isi schimba registrele lirice asemenea unui maestrul al jazz -ului care improvizeaza muzica cu multa usurinta, dar neparasind nici o secunda teritoriul logicii.
Ceea ce citim in capitolul „priviri dupa alecsandri & co” este dovada unei manipulari si disponibilitati extraordinare a verbului poetic .Tocmai in asta consta farmecul poeziei sale, in varietatea exprimarii poetice fara nici cea mai mica diluare a fondului ideatic si fara caderi in desuetudine.
Lejeritatea utilizarii unui limbaj „strain” , din afara repertoriu stilistic, si punerea lui pe un portativ clasic constituie o adevarata arta lirica, poate ca de la Nichita Stanescu nu mai avem un poet care sa exerseze atatea mutatii in structura verbului poetic fara a-si pierde in nici un fel suflul creator. Spre deosebire de Nichita, care joaca totul pe cartea ratiunii, a unei discipline poetice construite in timp, la Ioan Es. Pop totul pare a veni pe cale naturala, fara a forta in nici un fel nota. De exemplu, in poezia „ din vazduh, cumplita iarna cerne norii de zapada” poetul nu schimba decat decorul, carnatia poemului pare sa ramana aceeasi, iar vibratiile sentimentale ce fibrileaza versurile sunt neschimbate, ele genereaza in sufletul cititorului aceeasi atmosfera feerica.
Pe langa melodicitate si ritm, poemul poarta cu sine o incarcatura emotionala aparte. Durerea, melancolia si moartea, doar sub o adiere aluziva, sunt nervii acestui cant al dezamagirii. Ioan Es Pop arunca peste text si ceva din parfumul eminescian, sporindu-i astfel forta ideatica si, in acelasi timp, inviorandu-i cuvantul. E o dovada in plus ca poetul are atata disponibilitate in portofoliul talentului sau, incat dintr-un joc poetic poate compune o adevarata bijuterie.
Imagistica poetica a lui Ioan Es. Pop este de-o ingeniozitate aparte, pozele ce ne sunt oferite ataca spatii stranii, fiind purtatoare de multa magie „regionala” , oricand revendicate de realitatea locului natal, substanta vizuala este numai si numai naturala, in versurile sale nu gasesti nimic care sa te deranjeze, sa te irite. Poemele lui Ioan Es. Pop sunt curate ca lacrima lui Dumnezeu.
Lucian Alecsa
