Duminică, 6 august 2017 s-a stins din viață poetul Dumitru Țiganiuc.
Dumitru Țiganiuc s-a născut la 24 martie 1941, în localitatea Ripiceni Botoșani. A urmat cursurile Liceului teoretic din Trușești și a absolvit Facultatea de Filologie a Universității „Al.I. Cuza” din Iași, în 1965, fiind coleg, printre alții, cu poeții Cezar Ivănescu și Cristina Simionescu. A debutat în revista „Luceafărul”, în 1964. După absolvirea facultății a fost repartizat la Liceul Teoretic din Darabani din 1966 până în 1968 devine instructor la Centrul Regional al Creației Populare din Suceava. Între 1969 și 1974 este profesor la Săveni și între 1974-1982, profesor la Liceul „Electrocontact Botoșani. Din 1982 se transferă la Liceul „A.T. Laurian” din Botoșani, unde se titularizează în 1999 la catedra di Limba și literatura română. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România. A condus mai multe cenacluri, printre care din 1986 și Cenaclul „Mihai Eminescu” din Botoșani al Uniunii Scriitorilor din România. A colaborat la revistele: Luceafărul, România literară, Convorbiri literare, Cronica, Ateneu, Contemporanul, Tribuna, Amfitrion, Pagini bucovinene, Caiete Botoșănene, Hyperion, din colegiul căreia a făcut parte. Este prezent în multe antologii din țară încă din 1969. A debutat editorial în 1976 la Editura Junimea din Iași cu cartea Prin departe și aproape. A mai publicat cărțile de poezie: Pasărea de iarbă, 1979, Aceeași lumină, 1980, Ecranul de iarbă, 1986, Zidul de lacrimă, 2001, File din duminica orbului, 2011, Peste nopțile noastre, fulgere așteptate, 2012. I s-a conferit în 2000, prin Decret Prezidențial, pentru contribuția deosebită la promovarea operei eminesciene, Brevetul și Medalia comemorativă „150 de ani de la nașterea lui Eminescu”. A obținut de mai multe ori premii ale Filialei Iași a U.S.R. și alte premii locale și naționale. Despre poezia lui au scris printre alții: Laurențiu Ulici, Nicolae Ciobanu, V. Mihăescu, Mihail Iordache, Lucian Valea, Dumitru Ignat, Emil Iordache, Maria baciu, Victor Teișanu, Gellu Dorian. Prin plecarea lui, Uniunea Scriitorilor din România suferă o grea pierdere.
Dumitru Țiganiuc a avut un destin tragic. După moartea soției lui, la nașterea singurului lor copil, la maternitatea din Săveni, și-a dus soarta cu demnitate și suferință, evoluând într-o societate în care a-ți asuma o astfel de demnitate, într-o solitudine familială totală, nu era pe placul celor pentru care „familia era celula de bază a societății”, supusă unor legi false, printre care cea a demografiei era extrem de atent aplicată. Poezia i-a fost singura cale prin care și-a exprimat durerea, din care, paradoxal, nu a făcut o bravadă sau ceva din care să atragă compătimirea celor din jur. Aș putea spune că, aici în acest spațiu botoșănean, unde poetul și poezia nu sunt apreciate la adevărata lor greutate de către cei cărora li se adresează, cum de altfel cam peste tot în țară, acum, el și Constantin Dracsin, un alt tragic al poeziei românești, în modul de a-și depăși handicapul, sunt poeții care au trecut cu demnitate și mare curaj peste nenorocirile care au dat peste ei. Poezia le-a fost aleanul și blazonul pe care și le-au așezat peste durerile pe care le-au trăit.
Dumitru Țiganiuc a fost profesor toată viața. A scos generații de elevi, unii devenind personalități marcante în domeniile lor de activitate. Seriozitatea și severitatea atrăgătoare l-au făcut unul dintre profesorii liceelor prin care a trecut de ținută și eleganță morală, de valoare incontestabilă. Principiile după care s-a condus în profesia sa au fost aplicate și în creația sa poetică. Poezia lui, de o distincție aparte, care-i conferă singularitate în spațiul poeziei românești, ascunde dar și dă la iveală un acut simț estetic și conștiință a propriei valori, în așa fel încît fiecare poezie conduce, analizînd-o, spre un crez nobil față de acest gen de creație și spre o ars poetica asumată. Acest lucru l-a determinat pe Laurențiu Ulici să-l includă în Istoria sa și să scrie, după ce la debutul său, din 1976 a apreciat la Prima verba talentul incontestabil al poetului botoșănean: „Poetul a evoluat în linia unui tradiționalism, molcom și naturist… în versuri bine potrivite, păstrînd un just echilibru între romanțiosul elegiac și reveria panteistă, discursul liric lasă memoriei afective loc larg de desfășurare, sentimentalismul inerent unei atari percepții fiind cenzurat de luciditatea mîhnită a dorului de peisaj…”. Metafora pe care a ales-o, ca notă caracteristică a poeziei sale, este contrastul oximoronic, asocierea paradoxală, imaginile concrete și transparente, prin care „aceeași lumină” dă grație firului de iarnă și zidului făcut de lacrimile pietrificate ale sufletului său.
Parcimonios cu aparițiile editoriale, deși caietele lui s-au adunat în teancuri în sertarele bibliotecii sale, Dumitru Țiganiuc nu este, astfel, îndeajuns de cunoscut și apreciat. Publicarea poeziei lui, de aici înainte, cea care va constitui postumele acestui poet discret și apreciat doar de cunoscuți și, mai ales, de comunitatea locală, va arăta fața adevărată a unui poet autentic, valoarea unei poezii ce, pentru noua generație de poeți, dar și de cititori, ține de domeniul „expiratului”. Însă valoarea acestei poezii, cu siguranță, va trece peste timp și va dovedi că poezia nu este doar cea ivită din modele serbede, ci din fondul unei trăiri intense, ne-exhibate, transpuse în forme estetice durabile.
Gellu DORIAN