Viorel Ilisoi n-a fost niciodata un favorizat al sortii. Si-a inceput viata biologica intr-o familie tipic romaneasca, intemeiata dintr-un barbat si o femeie. O femeie de prin Albesti, Botosani, pe care o chema din familie Marza si un barbat de prin partile bucovinene, caruia i se spunea Ilisoi. Cand a ajuns la un numar exemplar de mostenitori, familia a decis ca unul dintre copii sa poarte numele sotului, urmatorul, pe cel al sotiei. Asa s-a ajuns ca Viorel sa poarte numele tatalui si sa fie dat pentru crestere si educare la casa de copii de la Trusesti.
Ma opresc aici din biografia, poate a celui mai valoros autor de reportaje scrise ale epocii noastre moderne, Viorel Ilisoi a scris, de-a lungul celor 27 de ani de cand practica aceasta meserie, reportaje fara numar. Fara numar, cum spun cei care de obicei nu tin cont de valoarea cifrelor. Insa cartea lui, aparuta recent la Editura GRI, „Cele mai frumoase reportaje”, ne trimite in timp si ne face, daca mai este cu putinta, sa ne rescriem istoria.
Judecand cronologic, Viorel Ilisoi si-a inceput aventura reportericeasca inca de pe vremea adolescentei ca sa ajunga astazi un jurnalist matur de care toata lumea are nevoie insa nimeni nu si-l asuma. Prin anii 1990, cand un grup de tineri entuziasti infiinta la Botosani ziarul „Atitudinea”, Viorel Ilisoi, inca poet, s-a alaturat grupului, taind cu sange rece toate greselile gramaticale pe care asa-zisii jurnalisti le mai scapau cam la fiecare paragraf. Asta era cusurul lui: nu suferea siluirea limbii romane la care tinea foarte mult. Cand a observat ca pe la noi inca se facea presa fara documentare, s-a dus personal la Cofetaria „Macul rosu” ca sa vada daca intr-adevar s-a adus un camion de portocale care se dadeau pe sub mana. Asa a aparut in presa botosaneana primul reportaj-ancheta documentat si scris dupa toate criteriile jurnalisticii: „Ala, bala, portocala”.
Apoi i-a descoperit pe marii autori de reportaje din perioada interbelica, interzisi noua, oamenilor din afara sistemului, precum F. Brunea Fox sau chiar Calistrat Hogas. Si uite asa, urmand pilda celor doi, timp de un sfert de secol, Viorel Ilisoi s-a dedublat in personajele despre care a scris. A fost pe rand, culegator de de mere la Falticeni in serialul „Gustul amar al merelor romanesti”. A fost cersetor, gunoier, in reportajul „Oameni si gunoaie din Bucuresti”, controlor de bilete in „Biletul la control”. Si daca nu credeti ca Viorel Ilisoi este ziaristul care-si traieste cu adevarat subiectul, va dau un citat: „Am muncit o saptamana cot la cot cu gunoierii din Bucuresti. Am mancat cu ei hamsii si parizer pe ziar, am stat cu ei la carciuma, le-am deslusit amaraciunea si asteptarile… Am ramas cu respectul pentru niste oameni care face zilnic ceva, ceva ce nu sunt in stare sa fac, dar fara de care nu sunt in stare sa traiesc”.
Intr-o lume in vesnica schimbare, in care informatia cotidiana inlocuieste limpezimea gandurilor despre viitor, trecutul risca sa fie o eterna necunoscuta. Iar cata vreme jurnalisti ca Viorel Ilisoi vor disparea cu timpul, nici prezentul nu va mai avea un viitor luminos.
Florentin Florescu
