UN PRIM AN TRIST FĂRĂ LUCIAN ALECSA

lucian alecsa

A trecut un an de la plecarea dintre noi a lui Lucian Alecsa. În acest interval mi-am pus tot felul de întrebări, de ce aşa de repede, de ce aşa dintr-odată, de ce atît de grăbit, de ce n-a fost privit mai îndeaproape de cei care-l aveau zilnic în faşa ochilor, de ce în acest an fără el cei care ar fi trebuit să-l menţină prezent prin scrierile lui, cele antume, dar şi cele din sertare, au tăcut, nu au dat nici un semn, nu au întrebat pe cei care ar fi putut să se ocupe de opera lui de ce nu fac nimic şi ce ar fi trebuit să facă…Altele şi altele, cîte încă nu or mai fi de întrebat şi cîte răspunsuri nu vor fi date niciodată. Aş fi vrut să-i editez cartea de critică literară, cronici la cărţile citite şi publicate în revista „Hyperion”, al cărei redactor a fost ani buni, luptîndu-se cot la cot cu mine şi cu Nicolae Corlat pentru apariţia ei. Dar nu am primit nici un semn de la ai lui, de la cei care deţin toate drepturile de editare. Evident, nu este tîrziu nici acum, nici mîine nu va fi, dar mă înspăimîntă gîndul că ar putea fi niciodată. Este atît de uşor să te uite lumea, să te dea deoparte, mai ales cînd ai fost un ins incomod aşa cum a fost Lucian Alecsa, care a ales să trăiască la Săveni, să-şi cîştige, în ultima vreme, existenţa la Botoşani, făcînd presă de atitudine, acuzînd şi înfierînd noua clasă politică pe care o cunoştea foarte bine şi mai ales cîte parale face.

Cînd mă uit la posteritatea unor mari poeţi români, dispăruţi în ultimul sfert de secol, mulţi dintre ei tineri, mă apucă groaza şi încep să cred din ce în ce mai mult că bătălia cu veşnicia, în cîmpul luptei căreia ne-am aliniat cînd ne-am apucat de scris, este una zadarnică, pierdută. Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Ion Stratan, Mariana Marin, Al. Muşina, Traian T. Coşoei, ca să amintesc doar cîteva nume de mari poeţi, sunt din ce în ce mai rar aduşi în atenţie de posteritatea lor, compusă şi din cei care le-au fost apropiaţi, care, de cele mai multe ori se trezesc furaţi de alte preocupări, aducîndu-şi aminte de ei doar în zilele de aniversare sau comemorare a lor. Şi atunci în fugă, superficial, emit un text sau o opinie, o evocare sau un omagiu, cum am văzut acum într-un ziar online din Botoşani cum a fost evocat Lucian Alecsa, despre care vreau să spun aici cîteva lucruri, care să ne facă să ni-l readucă în memorie aşa cum a fost, să rămînă acolo mereu, nu numai pasager.

În toamna lui 1973, în gara din Botoşani, plecaţi din curtea Centrului Militar, un grup destul de numeros de tineri am urcat în trenul care urma să ne ducă la Sighetul Marmaţiei pentru a ne satisface (auzi, satisface! – sic!) stagiul militar obligatoriu. Lume multă în gară, regrete, rămas bun, la revedere, în urletul trenului şi zgomotul răcanilor, care-şi vedeau libertatea pusă sub petliţe pe timp de un an şi patru luni. Eu nu am aşteptat calvarul, dar trebuia să-l trec. În acelaşi tren urcase şi Lucian. Nu-l cunoşteam pe atunci. L-am cunoscut pe la infirmeria cazărmii grănicereşti din Sighet. Nu boleam, dar voiam să fentăm cîte un pic. Apoi pe pista stadionului, la înviorare şi alergări în forţă. Pînă într-o zi de pe la începutul lui decembrie, cînd trebuia să depunem jurămîntul, cînd l-am văzut scos în careul reformaţilor, adică a celor care urmau să plece acasă şi să-şi ia adio de la haina militară. A fost descoperit cu un handicap la un picior. Mai tîrziu am aflat ce a fost şi că într-adevăr avea la un picior o problemă la cîteva degete, care nu l-au făcut apt de armată. L-am mai întîlnit apoi în 1975, la Cenaclul Eminescu, condus de Lucian Valea, într-o sală a Muzeului de Istorie din Botoşani. Şi de atunci am rămas prieteni. Cînd nici nu gîndeai, dar mai sigur la o lună, cînd lua salariul, fiind pedagog la un liceu din Todireni, venea şi cum-necum ne vedeam prin oraş, în special prin Centrul vechi, pe la Delicia sau Macu Roşu, la Pufoaica Ruptă, ne aliniam plutonului lui Lucian Valea şi colindam librăriile din oraş, cafenelele şi terasele. Cînd întîrzia mai mult la Botoşani şi nu avea unde sta, am aflat mai tîrziu, urca în trenul de Botoşani-Vereşti şi făcea drumul dus-întors, uneori de mai multe ori pe noapte, pentru a fi a doua zi din nou bun de colindat oraşul. La Truşeşti s-a şi căsătorit şi-a format prima lui familie, de care, poate şi din cauza libertinajului său, nu a avut parte. A avut doi copii din prima căsătorie. Lumea lui nu era acolo, unde îl avea prieten pe profesorul de română, Mişu Bălan, cu care avea discuţii interminabile pe teme literare, la acre de cîteva ori am asistat şi eu, ci lumea lui era la Botoşani şi ea se compunea din: Lucian Valea, Gheorghe Mihuţă, Dumitru Necşanu, Neagu Marcel Ciucaşu, George Luca, Constantin Bojescu, Dumitru Ţiganiuc, Elisabeta Vartic, Eugen Apetre, Constanţa Munteanu, Val Guraliuc, Mihai Munteanu, eu, adică cenacliştii lui Lucian Valea. Venea, citea cîteodată, asculta, comenta şi ne pierdeam vremea prin oraş. Pînă în 1976, spre toamnă, eu nu am avut serviciu. Mă căsătorisem şi nu-mi găseam loc de muncă. Mai suplineam pe ici şi colo, pe unde găseam cîte un loc, dar gîndul îmi stătea la cafenelele şi terasele din oraş, la discuţiile fără sfîrşit, la vise de glorie, urmăriţi, pe lîngă de marotele noastre, de tot felul de ochi, care ne-au consolidat prietenia, care devenise o formă de rezistenţă la ameninţările securiste din ce în ce mai evidente. Publicam greu chiar şi în gazeta „Clopotul”. Ce să mai zic în presa centrală, literară. Cînd ne apărea cîte un text era o adevărată sărbătoare, jubilam şi credeam că ni s-a deschis calea spre nemurire. Ne amăgeam, dar era bine şi frumos, pentru că eram tineri şi împreună.

Cînd s-a desprins de Truşeşti, a trecut prin cîteva slujbe, pe la OGA, la barajul de la Rogojeşti, în construcţie pe atunci (acolo era aproape de casa părintească de la Pîrîu Negru, Mihăileni), pe la Groapa de Gunoi, unde l-a cunoscut pe celebrul Slănină, un boschetar al timpului comunist, despre care Lucian a scris mai tîrziu. Apoi a ajuns la Săveni, la Casa de cultură, loc care l-a fixat acolo, unde şi-a început refacerea vieţii. Noua lui familie a crescut încet dar sigur. Au venit cei doi copii, la care ţinea foarte mult şi pe care i-a crescut în spiritul cărţii şi al familiei. Boem cum părea, avea un simţ al familiei foarte solid, venind dintr-o tradiţie sănătoasă şi fermă. Dar nici aşa, comportamentul lui boem, de om liber în orice regim şi sub orice ameninţare, l-a purtat spre o risipă de sine de care era conştient. Nu se supunea nici unui regulament de etică a momentului, era nonconformist şi visător, scriind în felul lui decadent şi sfidător, parcă mereu, de la început, într-o relaţie de harţă cu moartea, pe care o sfida de pe atunci şi a sfidat-o pînă în ultima clipă, fiind prezent pe picioarele lui la Botoşani, coborînd în acea seară de dinaintea morţii din maşină în jurul orei douăzeci, ca spre miezul nopţii, ducînd o boală în inimă, ca pe o poezie pe care a tot amînat să o scrie, să închidă ochii şi să nu se mai trezească.

Aventura vieţii lui a fost una exemplară. După 1990, făcînd cîteva gesturi culturale la Săveni – un prim şi ultim festival „Sensul iubirii”, dedicat memoriei lui Nichita Stănescu –, care, deşi păreau de perspectivă, nu l-au ţinut în priză, ci l-au îndreptat spre mediul de afaceri, fiind un bun administrator, dar cu o mînă mult prea largă pentru a rezista prea mult în acea junglă de început a capitalismului sălbatic de la noi. A avut şi necazuri, pe care le-a trecut cu, pasămite, nepăsarea boemului care era, aşa cum a încercat să treacă şi peste boala necruţătoare, cu care a luptat zece ani, pînă cînd a cedat din cauza unui surmenaj, se pare, pe care nu l-a contabilizat cum trebuie, deşi lîngă el avea oameni care ştiau foarte bine ce înseamnă acest lucru.

A scris poezie, proză, critică literară, a făcut presă incomodă, greu de acceptat de cei care au respirat uşuraţi cînd Lucian a depus armele pe vecie. A publicat cărţi de poezie şi proză. A fost recunoscut de critica literară, a luat premii şi îşi cîştigase o poziţie a lui în ierarhia scriitorilor români. Nu visa la mai mult. Ajunsese la un soi de înţelepciune şi ştia pînă unde poate ajunge şi ce poate cere. A rămas de pe urma lui o zestre care ar merita valorificată, dar pentru asta familia la care a ţinut ar trebui să-şi dea consimţămîntul şi să începem în acest al doilea an al posterităţii sale publicarea şi promovarea operei lui.

S-a bătut alături de redacţia revistei „Hyperion” cu minţile anchilozate ale celor care n-au putut înţelege că o astfel de instituţie ţine cultura botoşăneană în line cu cea naţională, nu aşa cum fac instituţiile oficiale provincializate pînă în măduva oaselor. De cîte ori nu am fost pe punctul de a renunţa la luptă şi a ne vedea de ale noastre. Dar revista „Hyperion” era a noastră, avea peste treizeci de ani de apariţie neîntreruptă, şi nu puteam da satisfacţie unora care puneau pe rafturile de la Ipoteşti în locul revistelor literare revista „Fermierul”. Aşa că am continuat lupta şi încă nu suntem siguri că am cîştigat pe deplin. El nu mai este, nu mai are cum să-şi dea seama ce se petrece aici. Dar ştiu că a plecat dintre noi şi cu această nelinişte, pe lîngă multele altele pe care le avea.

Un an trist fără Lucian Alecsa şi din cauză că nu am putut să-l ţinem, prin scrierile sale, printre noi. Fac apel la familie să-i păstreze memoria şi să-l facă vizibil lumii, aşa cum şi-a dorit el să fie.

Gellu DORIAN

LĂSAȚI UN MESAJ

Politica de comentarii : Va rugam sa comentati la obiect, legat de continutul prezentat in material.


Orice deviere in afara subiectului, folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului (autorilor) materialului, afisarea de anunturi publicitare, precum si jigniri, trivialitati, injurii aduse celorlalti cititori care au scris un comentariu se va sanctiona prin cenzurarea partiala a comentariului, stergerea integrala sau chiar interzicerea dreptului de a posta, prin blocarea IP-ului folosit.


Site-ul http://www.reporterul.ro nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.