Constantin Iftimie si-a amanat debutul ani in sir, cred ca dintr-un exces de autocenzura, poetul da dovada de multa exigenta in evaluarea poeziei.
O alta temere a autorului e puţin bizara: se crede un neinteles, chiar si-n volumul de fata poetul opreste curgerea poemelor incercand, prin tot felul de note de subsol, sa-si explice sentimentele si trairile care i-au intretinut combustia pe parcursul genezei acestora. Aceste mici interventii, ce apar sub forma unor scurte eseuri, nu dau deloc bine poeziei, ii limiteaza mesajul, ii inmormanteaza misterul. Acest joc poetic poate fi privit si ca un afront adus cititorului, si apoi el este singurul beneficiar al fanteziilor creatorului, nu inteleg de ce trebuie sa-i fie disciplinate gusturile, de fapt el reprezinta detectorul ideal al sentimentelor emise de sufletul poetului, el e cel care simte, de multe ori mai bine decat creatorul, vivacitatea creatiei, fiinta lui este ecranul pe care sunt proiectate trairile celui care comite actul de creatie. Orice gest redundant al scriitorului il poate enerva si chiar indeparta de esenta scrierii. Cu toate astea, fara nici o rezerva pot afirma ca volumul de fata „Vreau alta realitate. Arta merg pe mana ta”, aparut de curand la Editura „Tracus Art”, este unul implinit, trecut prin ciur si prin sita, cu o forta ideatica de invidiat, rezultata in urma unor lecturi solide, a unor trairi la foc incins, chiar daca poemele sunt scrise in diferite etape ale vietii, nu apar falii suparatoare in structura cartii, toate rezoneaza sub aceeasi comanda sufleteasca.
Poezia lui Constantin Iftimie arde mai multe paradoxuri, se vrea o poezie in afara provincialismului si, in fond, este o poezie care consuma din plin elementul provincial, nu gasesti poem care sa nu-si traga seva din memoria vie a copilariei poetului, traita pe campurile arse de soare de pe dealurile Zlatunoaiei. Pana cand si limbajul, oricat de curatat de „provincialisme„ se vrea a fi, este unul de-o naturalete izbitoare, cu note specifice acestor tinuturi.
Apoi, poetul se straduieste sa se supuna „canonului de inalta elevatie”, dar lasa poemele sa sfarseasca in salbaticie, iubeste clasicii, dar comite poeme postmoderne, el este pentru o limba poetica puternica, in schimb domnia sa scrie cat se poate de natural. Cel mai important lucru este faptul ca poezia sa este originala, dispusa pe o partitura ideatica solida, arand in trairi „nervoase” si sanatoase, nicicand nu da semne de improvizatie, din contra, poate ca uneori e prea mentala. Cat priveste titlul volumului, acesta e cat se poate de potrivit, intr-adevar, poetul merge de la primul pana la ultimul poem pe mana artei autentice, asambland esantioane de trairi intr-o realitate paralela cu cea pe care e nevoit s-o suporte zi de zi. In noua lui realitate da mana nestingherit atat cu Homer cat si cu Ezra Pound sau T.S Eliot, dar si cu poetii romani contemporani pe care incearca sa-i tina oarecum la distanta spre a nu-i influenta creatia, discursul lui poetic e unul extrem de bine personalizat, cu furii si razvratiri personale. Spre a nu fi invinuit de „epatare”, poetul il impovareaza pe domnul K. cu tot fel de arogante, incercand sa trezeasca cititorul din clipoceala sentimentala si sa-l determine sa-i gandeasca poezia, sa i-o interpreteze si altfel decat emotional. Ei bine, acest gest este putin riscant pentru poet, poezia nu este rodul unei anumite culturi poetice, ci proiectia rafinata a unor trairi autentice. Prin asta nu contest in nici un fel originalitatea poemelor sale, din contra, vreau sa spun ca una face si alta vinde, e cert, poemele nu-l mai asculta, isi fac de cap intr-un mod placut. Pana cand si frumusetea poate cadea prada acestui joc al livrescului cu naturalul
Cam acesta este de fapt crezul poetic al autorului, Constantin Iftimie pare lehamisit de tot ceea ce inseamna frumusete, senzualitate, nevrednicie in poezie, merge doar pe mana „poeziei rationale”, care antreneaza in carnatia ei lirica doar ritm si cuvinte puternice. Ce-s alea? Deh, fiecare cu poftele lui, dar se pare ca prin ceea ce scrie se contrazice din greu. Cu toate astea, in volumul de fata gasim nenumarate poeme rasfatate de cele mai curate sentimente, de nostalgia locurilor natale, de amintirile copilariei, de mirosul laptelui de la tara. Abia aceste poeme traite cu atata curatenie dau greutate si consistenta cartii de fata, va invit la o mostra de poezie curata ca lacrima prunciei, chiar daca se vrea dispusa pe un portativ sobru, cu puternice accente de maturitate, aceasta ramane de-o naturalete aparte
Oricate eforturi ar face Constantin Iftimie sa scrie o poezie delicata, rotunda, lipsita de asperitati, asa dupa cum ii dicteaza constiinta, nu reuseste, sufletul ii scoate la suprafata altceva: poeme vii, abisale, lipsite de orice standard teoretic. Ele isi lucreaza cu de la sine putere scenetele ideatice, fara a se lasa controlate de tot felul de „insinuari” ale mintii, expun trairile poetului fara perdea. Ei bine, abia prin aceste poeme autentice, prin astfel de texte Constantin Iftimie respira ca un poet autentic.
Poezia nu are nevoie de directionari exterioare, ea se inscrie de la sine in linia artei, ea se lucreaza direct pe suflet, oricate zorzoane ai incerca sa inventezi odata si odata tot te vor trada, cititorul simte de la posta partea impusa. Jocul caleidoscopic ce respira la nivelul metaforelor orchestreaza cu mult succes imaginarul poetic, vocea launtrica perforeaza epiderma rigida pe care adesea incearca s-o impuna autorul, asistam la un spectacol tumultuos avandu-i drept protagonisti pe creatorul liber si dublura sa rationala. De multe ori fantazarea e controlata, este supusa vectorilor logicii, paralizand aripile imaginatiei. Nu sunt multe astfel de poeme, doar cele care antreneaza in materia stilistica mult livresc. De asemenea, interventiile poetului cu tot felul de explicatii de dragul de a-l ajuta pe cititor sa-i decodifice gandurile sunt… fosnaitoare, stranguleaza elanul fanteziilor, dirijand interpretarea spre zone stramte. Cele mai multe dintre poeme au viata, au narativitate, impun valoare. Atunci cand Constantin Iftimie isi lasa poezia sa-si vada de cuvintele ei, cand o lasa in voia sufletului, avem de-a face cu poeme extraordinare, concretul lumii nu face decat sa denatureze lumea poetica. Sunt convins, daca nu mosea ani buni aceasta carte, acum aveam in fata cateva volume distincte si distinse, cel putin de aceeasi forta lirica precum acesta. Ramanem in asteptare.
LUCIAN ALECSA
