Sunt familii în cadrul cărora există copii care au potențial dar nu au plăcerea de a învăța. Unii părinți îi forțează să învețe, alții lasă totul la latitudinea celor mici. Mulți părinți nu știu cum să procedeze. Să-i forțeze sau nu pe copii „să pună mâna pe carte”?
O problemă socială majoră pentru care preotul Vasile Thermos are o soluție de rezolvare dar depinde foarte mult de părinți de cum o abordează.
CITEȘTE MAI JOS SFATUL:
Pr. V. Thermos: Într-adevăr, cred că acesta este un fenomen destul de des întâlnit, și mulți părinți sunt necăjiți, pe bună dreptate, că unii din copiii lor nu răspund în procesul de învățământ pe măsura calităților pe care le au. Aid cred că ar fi util să distingem diferitele cauze ale acestui fapt. De exemplu, o situație este cea în care copilul deștept, copilul capabil, nu iubește cartea, nu e obișnuit cu ea. Din diverse motive nu iubește cititul, nu s-a deprins din timp cu lecturile suplimentare. Când un copil iubește lecturile extrașcolare, se va așeza cu mult mai ușor să citească lecțiile pentru școală. Dar poate copilul are probleme cu hârtia tipărită, care îi creează o indispoziție pentru a sta și a citi.
Se poate întâmpla ca alt copil să nu fi deprins resorturile de a învăța. Invățatul nu este ceva care vine de la sine. Copilul nu este o mașinărie care înregistrează cele spuse la școală și apoi le redă automat. învățatul este o procedură psihopedagogică, care se dezvoltă pe măsură ce copilul dobândește motivații. S-au scris și cărți despre cum putem încuraja copilul să învețe. Aceste motivații le dă și școala, le dă și familia. Așa, de exemplu, un copil care nu a primit aprecieri, sau încurajări, sau răsplată, la primii săi pași în învățătură, căruia nu i-au fost accentuate calitățile, performanțele, nu are pe mai departe dorința de a sta și a citi, de a progresa. Să fim realiști, nu putem aștepta de la copil să se motiveze singur pentru binele pe care îl oferă învățătura dacă nu îl răsplătim cumva. Este clar că aprecierea sau recompensa joacă un rol important în viața noastră, chiar și la noi, cei mari. Fiecare ar vrea să fie apreciat la serviciul său, la lucru, și prin asta să poată progresa mai mult.
La fel e și la copii. Sunt copii care nu au primit această apreciere. Dimpotrivă, au primit lovituri, pedepse, dezamăgiri. Din păcate, și de la școală de multe ori; educatorii nu se poartă cum trebuie, ori din lipsă de experiență, ori din neștiință, ori de la oboseala de a se ocupa de prea mulți copii, dar se întâmplă asta și acasă. Sunt părinți atât de exigenți cu copiii lor, atât de severi, încât uită să aprecieze ceea ce copiii reușesc, dar care exagerează și dramatizează insuccesele lor, încât mulți copii își pun de mici eticheta că sunt incapabili, că nu vor reuși. Copilul crede: nu am calități, nu pot reuși, ca urmare, nu-și folosește resursele.
Ințelegem că în funcție de cauze va fi și abordarea noastră. Unui copil care nu a fost încurajat, niciodată nu e prea târziu să i se reclădească încrederea în sine. Chiar și în gimnaziu și la liceu, dacă vor fi încurajate și accentuate părțile bune, calitățile pe care le are, ceea ce îi reușește, atunci putem obține schimbări importante în recuperarea lui.
Dar asta poate fi și o ocazie pentru o problematizare mai adâncă a părinților. Adică să stea să se gândească mai bine ce așteptări au de la copiii lor, dacă nu cumva sunt exagerate, dacă nu cumva îi presează, îi apasă prea tare, dacă nu cumva vor să vadă la copii reușite în situațiile în care ei înșiși au eșuat, încercând să-și împlinească visul prin copii. Mi-e teamă că noi ne regăsim între două extreme, încă nu am găsit calea de mijloc. Adică părinții sau tensionează copiii cu cerințe exagerate legate de învățătură, sau le ignoră, le neglijează prestația școlară. Dacă motivul performanțelor scăzute ale copilului este lipsa dragostei de carte, atunci ar trebui abordat altfel acest fapt. Trebuie să fim oarecum inventivi, trebuie să descoperim noi înșine cărți atrăgătoare pentru copiii noștri, enciclopedii, cărți de literatură.
Să-i ducem pe copii în librării, să-i învățăm să le iubească, să răsfoim împreună cărțile, să le cumpărăm cărți frumoase despre care să știm câte ceva dinainte. Să nu le dăm doar bani să-și cumpere te miri ce, să-i cheltuiască pe reviste care nu au nici o valoare educativă. Să discutăm împreună despre ce citesc copiii, să le lărgim puțin universul, astfel încât să iubească studiul.
Și aduc aici un alt exemplu dintr-o zonă diferită. Când copilul nu are poftă de mâncare, nici un părinte nu renunță la încercarea de a-l face să mănânce. Nu zice nimeni: Bine că ai avut poftă până acum, mai departe vedem noi. Ci încearcă să gătești ce-i place copilului, pregătește mâncăruri speciale, le faci mai atrăgătoare, așa încât copilul să mănânce. Dacă facem comparație cu învățatul, este nevoie să „gătim” studiul astfel încât să fie atrăgător pentru copil. Desigur, nu toți părinții au aceleași calități pedagogice, pentru a cunoaște materiile pe care le studiază copiii și a alege bine cărțile. Dar pot conlucra cu învățătorul sau cu profesorul pentru a îndrepta copilul în direcția bună. Și nici dialogul sincer nu strică: știi, copile, pe noi ne preocupă problema asta, știm că ai calități pe care nu le pui în valoare, poate ești obosit, poate nu știi cum să o scoți la capăt, hai să vedem care-i cauza. Nu suntem prea citiți, dar vrem să te ajutăm. Ia zi, tu ce părere ai? Ce ar fi de făcut? Pentru că e păcat să nu-ți folosești resursele. Copilul va reacționa mult mai bine la o astfel de abordare decât la o atitudine de genul: De ce nu înveți, uite cât muncim pentru tine și se pierde degeaba toată munca noastră. Nu reușim nimic așa. Nu mișcăm cu nimic copilul către învățat. El trebuie să fie atras de învățat. Una e să împingi pe cineva să citească ceva, și alta e să îl atragi, să îl captivezi, să faci cititul atrăgător.
(PR. VASILE THERMOS – SFATURI PENTRU O CREȘTERE SĂNĂTOASĂ A COPIILOR, Editura Sophia)
