Daca nu s-ar fi aburcat pana la nori sa soarba lumina chiar din causul palmelor lui Dumnezeu, ca apoi sa se considere “ademenitoare de lei-paralei si atotputernica locului”, poate ca nu am fi ajuns la aceasta poveste.
A fost odata ca niciodata, de parca s-ar intampla in zilele noastre, o fetita de la tara ce-si mangaia in fiecare dimineata piciorusele prin roua, pudrandu-le apoi cu argila pufoasa de pe dealurile Cosulei, asezamant ales si binecuvantat de marele domn Petru Rares, care, pentru linistea traitorilor acestor minunate plaiuri, a construit si o monastire mare ce aduce si acum faima tinutului, decorand-o intr-un galben magic. De cum soarele le zambea florilor, fetita noastra o lua haihui peste coclauri sa-si astampere foamea si sa-si potoleasca dorul de marire.
Noapte de noapte se visa zana zanelor, imparateasa pentru toate tinuturile pe care le cuprindea cu ochisorii ei micuti, ca doua margelute de taciune. Azi asa, maine asa, pofta de marire o facea sa sufere si mai rau, simtea cum sufletul i se innegrea ca smoala cand nu i se deschidea nicio ferestruica spre viitor.
Intr-o noapte, pe cand isi aseza capul pe pernuta de calti, un pitic isi facu loc in creierasul ei, soptindu-i duios: ”calca peste serpi si broaste, peste oameni si case, foloseste-te de vraja trupului si de perfidia cuvantului, urca treapta cu treapta, pana iti vei vedea visul cu ochii.”
Doinita se trezi cu ochii impaienjeniti de nesomn, rasunandu-i in plapanda ei minte cuvintele „ingerasului ei pazitor.” Asa auzise ea de la o bunicuta ca cel care ti se arata in vis cand esti copil nu este decat un ingeras, iar cand sanisorii ajung sa inmugureasca printisorul ce ti se va arata in miez de noapte iti va fi primul ibovnic. Ingerasul nu se dezminti nici a doua noapte, ii sopti aceleasi vorbe, cu si mai multa blandete.
Intr-o dimineata ploioasa, cand nu puteai alunga din casa nici pisica, pe mamuca ei draga n-o lasa inima sa-si trimita fetita cu bobocii si ratustele la pascut pe valea Miletului, asa ca o privi cu mai multa atentie. Brusc, se intrista cand citi un mare zbucium in ochisorii fetitei. Cu voce calda si catifelata ii mangaie auzul: „Draga mamii, esti inca prunc, de ce ai ochii asa impaienjeniti si de ce fata asa trista, doar nu visezi de pe acum la feti frumosi? Toate la timpul lor, o sa aiba mama grija si de asta, o papusa ca tine trebuie sa ajunga cineva, poate ca doar asa o sa am si eu o batranete linistita”.
Fetitei inimioara incepu sa-i sparga pieptul, cu lacrimi in ochi ii spuse: ”Asta vrea si ingerul meu pazitor, noapte de noapte imi tot sopteste ca trebuie sa ajung cat mai sus, chiar daca ar fi sa calc pe cadavre”.
Mamuca isi facu ochii mari, vru s-o suduie pentru cele auzite, isi musca buzele si-o sfatui: ”Eu nu sunt si nici nu am fost inger, daca asa ti s-a spus, eu nu pot decat sa te incurajez, dar pentru a-ti vedea visul, nu trebuie sa te mai uiti in urma, priveste doar inainte si foloseste-te de frumusetea ta ca de invatatura, stii bine ca nu am posibilitate sa te dau la scoli inalte, incearca sa-ti ascunzi gandurile inainte de a calca totul in picioare. Numai cu pasi mici si cu multa rabdare, vei izbandi.”
Cuvintele mamei o facura pe Doinita sa fie in acea zi cea mai bucuroasa printesa de pe pamant, simti cum visul i se va indeplini si toata lumea va fi la picioarele ei. Intamplarea a facut ca a doua zi dimineata, tanti Marghioala, vecina, sa-i spuna ca e o „micuta sirena”. Nu pricepu ea ce inseamna, dar o incantara cuvintele megiesei. Abia in a treia zi afla de la fata cu scoli inalte, ce locuia la a doua casa de cocioaba ei, povestea zanei marii. „Ei si, chiar nu avem mare in jur, pot ajunge zana unui paraias, si tot voi fi cineva!”– isi spuse, cu satisfactie.
Copilaria a fost un mare zbucium pentru biata copila; intre mari nevoi si vise de marire. Bani sa ajunga la scoli inalte nu erau, asa ca hotarase, impreuna cu draga ei mamuca, sa slujeasca la o mare familie de boieri, la oras. Cum calca in palat, visele ei de marire incepura sa-i teasa, noapte de noapte, tot felul de planuri, timp de o luna nu inchisese deloc ochisorii. Toata ziulica fata deretica prin casa, lasand luna in urma ei.
Harnicia Doinitei ii merse la inima printesei de rosu, aceasta avea preocupari inalte, se ingrijea de bunul mers al teritoriului. Intr-o seara avand mai mult timp la dispozitie, dupa ce-si adormi sotiorul care sosise pe mai multe carari, dupa o intalnire de-o zi si de-o noapte cu Bachus, se duse in camera fetitei, o mangaie dragastos, stergandu-i broboanele de transpiratie de pe frunte, si incepu sa-i vorbeasca: ”Esti in pragul unei noi vieti, maine – poimaine iti vei lua zborul in lume, vad ca lucrezi cat o albinuta, pe deasupra esti si frumusica, orice print te va dori, sa nu te dai in laturi de la poftele lor, numai asa te poti cocota pe varful piscului, de unde lumea se vede altfel, toti cei rapusi iti vor spala si saruta talpile si manutele, iar poporul ti se va supune. Te vei simti in al noualea cer. Te voi ajuta sa ti se implineasca visul, dar pentru asta trebuie, ca mai intai, sa te ajuti singura, sa dai din coate, sa nu tii seama de nimeni, sa urci si sa tot urci”.
Doinita incremeni, aceleasi cuvinte le auzi si de la mamuca, dar si de la ingerasul ei. Si cum nerabdarea ii dadea ghes, trecu sa-si puna planul in aplicare. Isi lega viata de un copil plapand pentru a poza in doamna, isi umplu traistuta, mostenire de la printesa Viorica, cu tot felul de vorbe goale, dar al caror clinchet sa sune armonios, si incepu sa-i seduca pe toti care-i ieseau in cale, cu fel de fel de povesti si nazbatii.
Toata bezmeticimea locului incepu s-o creada, sa-i ridice osanale, sa-i sarute poalele rochitei, iar ea nu-si mai incapea in piele. Cea mai mare bucuria a ei a fost sa-i vada pe oameni in genunchi, umili si lacrimand, cand isi rostea bazaconiile. Intr-un astfel de moment, pe cand promitea marea cu sarea supusilor sai, din inaltul cerului se auzi o bubuitura, numai praf si pulbere ramasese in jurul ei. Zapacita, cu parul valvoi, cu ochii umezi, incepu sa se roage, sa ceara iertare cerului pentru nesabuinta de a-si fi umilit aproapele.
Acum nu se mai stiu prea multe despre „Mica sirena de Cosula”, unii spun ca ar fi inghitit-o neantul, altii ca ar fi fugit in lume cu-n viclean copil de casa, reimprospatand povestea de amor din fermecatoarea poezie „Luceafarul” a lui Mihai Eminescu: „Cand fata mea se pleaca-n jos,/ In sus ramai cu fata,/ Sa ne privim nesatios / Si dulce toata viata;/ Si ca sa-ti fie pe deplin / Iubirea cunoscuta, / Cand sarutandu-te ma-nclin, /Tu iarasi ma saruta./ Ea-l asculta pe negustorel /Uimita si distrasa, /Si rusinos si cam rebel / Mai nu vrea, mai se lasa,/ Si-i zice-ncet: – inca de mic / Te cunosteam pe tine,/ Si guraliv si de nimic,/Te-ai potrivi cu mine…”
LUCIAN ALEXA
Acesta este un pamflet si trebuie tratat ca atare. Orice asemanare cu persoane sau fapte reale este pur intamplatoare.
