POVESTI POLITICO – FANTASTICE : Filfizonul de pe malul Buhaiului, mare pazitor de tezaur

La cat ii cautau in cornite parintii, bunicii si celelalte rude ar fi trebuit sa fie plin de mofturi. Nu era deloc asa, era un tanc ca toti ceilalti de varsta lui, cu toate astea nu-l prea gaseai la joaca alaturi de prichindeii targului.

Nu ca nu l-ar fi iubit, din contra, era privit ca un odor, cu mintea plina de stralucire, ci pentru ca  nu trebuia tulburat de la gandurile sale.

La cinci anisori avea judecata  unuia de cincisprezece; compunea poezioare si spunea snoave, dadea sfaturi celor ce erau curiosi sa afle si parerea unui mic intelept despre tot ceea ce auzisera ei. Un megies, odata, avu indrazneala sa-l intrerupa din fluierat pe cand trecea prin fata gardului sau si sa-l intrebe daca se pune de un razboi cu rusii. Raspunsul veni pe loc: „Niciodata, badie Haralambie, rusii ne sunt ca fratii; sunt ortodocsi,  se roaga ca noi, gandesc la fel ca noi, mananca la fel ca noi”.  Pe moment, omului i se paru ciudat ca el nu se gandi la asa ceva, raspunsul fu la indemana oricui, il strafulgera o bruma de invidie ca nu-i trecuse lui prin cap asa ceva, dar, in acelasi timp, simti ca i se lua o piatra de inima. Pana seara tot targul stia ca „piciul domnului doctor” e iesti din comun, e cel mai destept copil din lume si ca atunci cand va fi mare va ajunge cineva. Si la urechile parintilor si chiar ale lui Andruska ajunsesera asemenea vorbe,  dar nu-i impresionara, o luau ca pe ceva normal. Copilului ii placea nespus de mult sa citeasca, nu citea doar carti pentru varsta lui, fusese surprins citind si carti pentru oameni mari, lucru sesizat chiar de domnul doctor. Si nu citea acasa, in living sau in dormitorul lui, impopotonat cu jucarii de tot felul, ci o taia pe malul paraiasului Buhai. De multe ori fu certat de mamica lui ca mergea sa respire aer de mlastina in loc sa stea la conac, cu aer curat si conditionat. Si apoi, doamnei doctor ii era teama ca paraiasul sa nu-si iasa din albie si sa-l surprinda pe print prin preajma.

S-a intamplat odata sa se infurie Buhaiul si sa se stropseasca la toata valea, sa rupa garduri, sa ia la vale animale si chiar case. Fu mare supararea printre targoveti.

Copilul  trecu prin scoala ca rata prin apa, fara sa aiba nici cea mai mica problema, mintea nu i-a jucat niciodata feste. Unii profesori chiar i-au adus la cunostinta domnului doctor ca Andruska al lui, la cat de matur in gandire este,  poate face doi ani in unul.

In timpul liceului a scartait putin la matematica ca e putin timid. Asta pe cand pubertatea incepuse sa-i puna stapanire pe trupusor si gandurile sa-i deseneze in minte tot felul de fetite blonde si brunete. Doctorul sesiza de indata ca printisorul are mici probleme de adaptare cu realitatea brutala, dar puse totul pe seama copilariei,  reprosandu-si ca l-a tinut departe de greutatile vietii si ca acum cand vede si alte lucruri, nu numai cele pe care le citise sau le invatase in sanul familie, ii este greu sa le inteleaga. De asta il dadu la o facultate care sa nu-i solicite prea mult gandirea si sa nu-i ridice prea multe intrebari.

De cum termina studiile il dadu pe mana unui bun prieten sa-l fortifice pentru viitor, sa-l invete scoala vietii. Din prima seara Miky, ca asa il chema pe prietenul doctorului, il lua pe Andruska la plimbare la marginea unei paduri, acolo avea el palatul cel fermecat. Au mers pret de cateva ore fara ca unul sa scoata vreo vorba, in timp ce soarele incepu sa intepe pamantul cu cateva raze timide, aproape de mijirea zorilor, copilului i se dezlega limba si-l intreba pe maestrul Miky: ”Eu ce am de facut de acum inainte? Scoala vietii se invata prin tacere?”. 

Dupa ce-l masura din cap pana-n picioare,  de parca ar fi vrut sa stie ce inaltime si ce greutate are, il prinse de umeri si-i glasui: „Viata este o jungla, in jurul nostru se misca numai fiare cu chip de om, singura noastra platosa pentru a ne apara de duritatile ce ni se pregatesc este banul. Cu cat aduni mai multe gramezi de bani, cu atat viata ta devine mai sigura, cu ei poti cumpara dusmani, racheti, judecatori , procurori, copoi si chiar urmasi de-ai lui Ristea Priboi. Ehe, ce om a fost si asta, i-a invartit pe toti pe degete! Daca-mi dai ascultare, te fac pazitor de parale, o sa stai pe cufere de euroi, o sa faci zmeie din bani, la nevoie poti sa alungi cainii cu ei, nimeni nu se atinge nici de un fir de par de-al tau”. 

Cum fu lasat sa colinde liber prin castel, curiozitatea il impinse pe Andruska sa deschida toate usile palatului. La cate cufere indesate cu banet fu sa vada, nu mai putu retine numarul lor. Auzise el pe cand era copil de la un megies mai batran ca banul este ochiul dracului, dar parca ceea ce vazuse el nu anunta nimic care sa-i dea frisoane.

A doua zi nu se mai intalni cu „domn Miky”, asa ca avut posibilitatea sa se razboiasca secunda de secunda cu toate gandurile care-i curgeau siroaie prin minte. E drept, cele mai multe il indemnau sa renunte la lectiile de viata si sa se retraga in pustie, mai ales dupa ce auzise prin palat ca profesorului i se spune Miky Spaga.

Surpriza a fost mare cand, in cea de-a treia zi, maestrul ii puse la dispozitie o limuzina neagra, mare, cum mai vazuse asa ceva doar in filme, un sofer, un diplomat plin de euroi si vreo trei fete care sa-l distreze pana s-o plictisi. Era de ajuns un simplu telefon si i-ar mai fi cazut la picioare inca vreo zece.

Andruska simti ca ii iau calcaile foc, ca inima ii iese din piept si ca banul iti da aripi. Dupa ce numara vreo ora banetul din diplomat,  simti ca pluteste la doua prajini deasupra norilor. Timp de-o saptamana fu lasat de capul lui. Miky se impacienta, se duse in cautarea tanarului, il gasi in cel mai tare local din oras prizand iarba, flancat de doua blonde angelice ce-i acopereau obrajorii rozalii in saruturi. In acea clipa maestrul avu revelatia ca se achitase de cuvantul dat bunului sau prieten si ca Adruska primi din tot sufletul lectia  de viata.

Dupa ce prinse pofta banului, „filfizonul de pe malurile Buhaiului”, cum il poreclisera unii invidiosi din palat, care nu-l puteau avea la ranza fiindca devenise preferatul maestrului intr-un timp prea scurt, nimeni nu mai putea sa-i ajunga cu prajina la nas, raspundea doar din varful limbii,  de parca ar fi fost o vipera improscand venin, ii sictirea pe cei saraci, nu mai avea ochi nici pentru fostii lui colegi de scoala.

Dupa aceasta stralucita ucenicie trecuse ca „aghiotant mascat” pe la mai multi imparati de rosu. Totii cei cu conturi babane si cu gramezi de parale prin cufere si sertare il solicitau ca pazitor de tezaur, considerandu-l cel mai secretoman dintre pamanteni. Nici cu clestele nu-i puteai smulge vreo vorba despre superiori.

Intr-o noapte avu un cosmar, se facea ca-i intrase un dracusor in suflet si ca nici cu bisturiul lui taticu’ nu-i putu veni de hac.

Ultimul care i-a solicitat sprijinul a fost un alt personaj de poveste; Victoras se numea, mitomanul i se mai spunea, de dimineata pana in miez de noapte numai cu vrajeli umbla, vorba si-o rasucea doar pe mosorelul „bla-bla”.

Cei doi devenisera atat de buni prieteni, ca apropiatii ii considerau gemeni.

Cand nimeni nu se astepta, pe cand soarele abia de intrerupse visul indragostitilor aruncandu-le cateva raze bicisnice peste pleoape, la curtea palatului batu sfios o doamna. Unii spun ca ar fi fost imbracata in negru, altii ca ar fi fost o zgripturoaica legata la ochi avand un cantar in maini, doamna DNA. Cum o vazura,  toti au zbughit-o care incotro, s-au furisat si in gauri de soareci, cei doi au fost legati burduf si aruncati intr-o vagauna unde nici lumina nu e si nici timpul nu curge. Din nimic au fost zamisliti, in uitare s-au pierdut!