A fost odata ca niciodata, daca n-ar fi si astazi, nu s-ar povesti. Un mosier rosu, care si-a incropit in cativa ani un imperiu fabulos, calcand in picioare micile proprietati ale megiesilor sai.
De cateva nopti un gand ii tot sfredelea mintea, simtind ca puterile il lasa si ca un strain ii tot dadea tarcoale sa-i cumpere o parte de avere, ii reinvie dorinta ca numele lui sa ramana in memoria timpului pentru vecii vecilor.
Dupa ce cantari gandul o noapte intreaga fara a pune pleoapa pe pleoape, hotari sa-si lase imperiul pe mainile odraslei, chiar daca nu avea incredere prea mare in praslea lui, pe care-l simtea un pic natang. Singura multumire era ca-l mostenise in arta minciunii; de cum facea ochi si pana in miez de noapte, mintea de inghetau apele.
A doua zi isi trimise slugile sa-i aduca imberbul fecioras la Palat. Zis si facut. Cel mai curajos dintre supusi se arunca asupra lui si-l insfaca din hamac, ca pe o papusa de carpa, si-l infatisa in fata stapanului. Pe drum bietul copilas se smiorcai, se sclifosi, reprosandu-le haidamacilor ca-i intrerupsera visul si ca e cuminte si ca nu face nimic nefiresc atata timp cat leneveste.
Tatani-sau il primi cu zambetul pe buze, cum nu se mai intamplase in ultimul timp. Cu voce blanda si grijulie incepu: ”dragule, dupa cum stii, tu esti praslea al meu, datinile si obiceiurile noastre imparatesti, de la tatuca Ilici citire, ne spun ca avutia neamului va ramane pe manutele tale. Pentru a ma convinge ca esti in stare de asa ceva, trebuie sa treci printr-o proba de foc. Te vei bate cu balaurul portocaliu, cel care a bagat spaima in tot neamul nostru de rosu si, de vreo 8 anisori, ne seaca izvorul cu apa vie, bun pentru dojenirea ranilor si cicatricelor provocate de haiducii chiorului Base, cel mai hulit dintre pamanteni. Pentru asta, coboara din pod rucsacul cu minciuni si tolba cu promisiuni si treci la atac. Vei fi urmat de o intreaga armata de pesedei, voinici si zdraveni, ii voi plati regeste, promite-le lapte, miere si palate de aur. Ia-l in dreapta ta si pe bufonul Mascarici de la Marea cea Mare, Radu –Imparat, care sa te distreze cand Mos Ene iti va mangaia sprancenele si sa te incurajeze ori de cate ori iti intra spaima in sufletel. Sa nu uiti, din minciuni suntem claditi, in minciuna sa-ti imbibi limba cand vei ramane fara scuipat la furca, sa le biciuiesti auzul supusilor tai cu toate basmele pe care ti le-am soptit pe cand iti mijeau tuleiele pe obrajori si pe care ti le sufla-n auz mos Tincu.”
Ochisorii odraslei se impaienjenira brusc. Dupa un scurt timp, mintea i se limpezi, isi imbratisa tatal cu multa dragoste. Cand a ramas singur, isi sprijini capul intre palme si trecu sa reflecteze adanc. Pe cand soarele saruta orizontul si lumina se prelingea alene peste dealurile ce rupeau din loc in loc verdele crud al nemarginitelor campuri, praslea hotari sa-si ia soarta in piept si sa treaca la actiune. Cum? Simplu, aduna ostirea dezvaluindu-si pe indelete planul. Pasarele cerului ii acompaniau cristalina-i voce, multimea era numai ochi si urechi, pana si animalutele locului inghetara.
Nici bine nu-si termina spusele ca ostasii se si repezira spre arme, inseuara caii si pornira in cautarea serpisorilor marelui balaur Base, condusi de unul Catalin. Lighioana portocalie simtind ca armata lui praslea vrea sa-i tabaceasca pielea, s-o croiasca, ca apoi sa faca din ea tot felul de tescherele pentru adunarea banutilor populimii lui rosii, se hotari sa-si sacrifice slujbasii, paralizandu-le glasurile.
Chiar daca tactica lui praslea a fost una expirata, se asemana intru totul cu a stramosilor sai, scrisa pe un pergament obosit, cu litere chirilice, de insusi marele lor tatuc Ilici, nu i-a fost greu sa iasa victorios.
Sleit de puteri, se aseza la umbra primul copac ce-i iesi in cale. Cand arunca privirea in jur, dadu peste un helesteu scormonit de tot felul de soparle si brotacei, ce se asemanau cu degetelele iubitei care, noapte de noapte, ii mangaiau carliontii balai. Cand vru sa-si priveasca fata, incremeni. Nu se recunoscu, pe pelicula umeda se ondula o figura schimonosita, cu doua cornite, ce-i ranjea cu dispret. Pielea i se facu ca de gaina, incepu sa tremure ca varga, broboane reci de transpiratie ii brazdau albia spinarii. Brusc, mintea-i fu bombardata de tot felul de ganduri negre; le promisese ostenilor ca daca vor iesi invingatori din batalia cu balaurul portocaliu, le va construi cate un palat de aur, unde sa-si vindece ranile. De unde sa faca el asa ceva? Pe cand mintea aproape sa-i dea in clocot, ca din pamant ii aparu in fata parintele sau drag:
„Stiu ce te framanta, dragule!, cugeta adanc si ia ascultare, minciuna n-a omorat pe nimeni; promite-le ca mai pregatim o lupta si ca abia dupa urmatoarea izbanda isi vor odihni oasele in palate de cristal spoite cu aur, construite special pentru ei de niste omuleti cu ochi oblici.”
Praslea rasufla usurat, isi aduna in graba ostirea si dupa ce trase adanc aer in piept, isi descatusa vorbirea. In randul supusilor nu mai rasuna aceeasi bucurie. Pana si sfatuitorul lui de taina, mos Tincu, se agita. Cand vru sa-l struneasca, entitatea fornai ca un cal speriat de parca ar fi simtit un urs prin preajma si dadu cu stapanul de pamant. Bietul natang icni de durere. Hohotele de ras ale ostenilor il facura sa tremure, cand incerca sa se ridice, nu mai simti vlaga in corp, se prabusi din nou.
Am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa, povata este una si sincera: sa nu mai credem in promisiuni si minciuni, in mosieri de rosu si „voinici” natangi, ce se hranesc doar cu minciuni si promisiuni!
Lucian Alecsa
