Din ziua Unirii Moldovei cu Tara Romaneasca, Mica Unire, fara de care nici Marea Unire din 1918 nu s-ar fi realizat, statul roman a intrat in perioada sa moderna, prin reformele incepute sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, si a facut primul pas important pe calea infaptuirii statului national unitar roman.
Generatia de intelectuali patrioti care a realizat Unirea din 1859 a avut meritul de a fi putut impune un spirit deschis catre ideile de unitate, libertate si fraternitate nascute de Revolutia franceza de la 1789, pentru care multi dintre ei luptasera pe baricadele revolutiilor de la 1848 din Europa.
Marii unionisti Mihail Kogalniceanu, I.C. Bratianu, Al. I. Cuza, Vasile Alecsandri, Costache Negri au avut intuitia diplomatica de a alege momentul cel mai bun pentru proclamarea Unirii Principatelor Romane, conform vointei patriotilor din Moldova si Tara Romaneasca.
Cum s-a infaptuit Unirea
La mijlocul secolului XIX, soarta principatelor Tarii Romanesti si Moldovei se afla in mainile Imperiului Otoman si a Rusiei Tariste, care se opuneau unirii lor. Obiectivul fundamental al romanilor: ”Unirea Moldovei si Tarii Romanesti intr-un singur stat neatarnat romanesc”, fusese afirmat clar, in 24 mai 1848, la Brasov, prin programul-legamant: ”Printipiile noastre pentru reformarea patriei”.
Netinand cont de interesele poporului roman, in primavara anului 1849 Imperiul Otoman si Rusia Tarista au incheiat la Balta-Liman o conventie care afecta grav suveranitatea Principatelor. Se stabilea ca cei doi domnitori ai tarilor romanesti sa fie numiti direct de sultan, cu acordul Rusiei Tariste, si acestia sa fie considerati inalti functionari ai Imperiului Otoman. In Moldova a fost inscaunat Grigore Alexandru Ghica, iar in Tara Romaneasca, Barbu Stirbei. Desi domnitorul muntean nu se impotrivea uniunii, el nu s-a dovedit la fel de entuziast ca domnitorul moldovean care a inlaturat restrictiile impuse revolutionarilor pasoptisti, i-a reprimit in principat si a permis reorganizarea miscarii unioniste in Moldova.
Dupa izbucnirea razboiului Crimeii, in 1953, ambii domnitori si-au pierd scaunul domniei cand trupele rusesti au ocupat principatele, fiind urmate, dupa retragerea lor, de cele habsburgice si otomane.
Razboiul, care a durat trei ani, s-a incheiat cu infrangerea Imperiului Tarist, iar Tratatul de pace incheiat la Paris in 1956 a avut prevederi care priveau si statutul celor doua principate. Protectoratul Imperiului Rus era inlaturat, iar principatele urmau sa beneficieze de garantia colectiva a Marilor Puteri, se pastra suzeranitatea otomana, dar se garanta independenta administrativa, erau realipite Moldovei judetele Cahul, Bolgrad si Ismail si se constituiau Divanurile ad-hoc care sa exprime vointa romanilor in privinta unirii. In locul celor doi domnitori, au fost numiti caimacani care sa prezideze hotararile poporului.
Noul climat politic a determinat si reintoarcerea acasa a intelectualilor patrioti moldoveni si munteni care au organizat formarea Comitetelor Unirii. In aceste Divanuri Ad-hoc urmau sa fie prezenti pentru prima data si tarani, alaturi de reprezentanti ai Bisericii, ai marii boierimi si ai burgheziei, toate fortele sociale si politice erau chemate sa se pronunte in problema Unirii.
In Tara Romaneasca majoritatea covarsitoare a opiniei publice sustinea ideea Unirii, in Moldova insa situatia s-a complicat. Partidei Unioniste, in frunte cu Mihail Kogalniceanu si Alexandru Ioan Cuza, i se opuneau cu ferm cei care doreau mentinerea separarii, iar argumentele lor erau traditiile cele doua principate si temerea ca muntenii vor lucra impotriva moldovenilor. Separatistii ii aveau in frunte pe Gheorghe Asachi si Costache Negruzzi si de partea lor Austria si Turcia, dar si pe caimacanul Nicolae Vogoride.
Au urmat manevre politice, falsificarea listelor electorale pentru Divanurile Ad-hoc, dezvaluiri ale falsului in presa timpului, tensiuni sau ruperea relatiilor diplomatice. In cele din urma, alegerile falsificate de Vogoride au fost anulate si in septembrie 1857 Divanurile din cele doua principate s-au pronuntat pe rand in favoarea Unirii. In 1858 si Marile Puteri europene acceptau prin Conventia de la Paris uniunea intre cele doua tari, cu institutii proprii, dar cu armata si Curte de Justitie comune si cu o Comisie Centrala la Focsani care urma sa faca legi de interes comun.
Au urmat alegerile pentru Adunarile Elective care trebuiau sa ii desemneze pe cei doi domni si au aparut din nou divergentele. Configuratia in ambele Adunari Elective era asemanatoare, impartita in doua grupari, una liberala si alta conservatoare, si fiecare dorea unirea, dar cu un domn care sa le asigure pastrarea puterii politice. In Moldova, liberalii l-ar fi dorit ca domn pe Costache Negri, Vasile Alecsandri sau pe Mihail Kogalniceanu, in timp ce conservatori il propuneau pe fostul domn Mihail Sturdza, sau pe fiul sau, Grigore Sturdza. Si in Tara Romaneasca situatia era asemanatoare, se luptau pentru domnie Barbu Stirbei, Gheorghe Bibescu, Alexandru Ghica si Dimitrie Ghica.
Un singur domn, un stat unitar
Conventia de la Paris prevedea modul de organizare a Principatelor, dar nu specifica faptul ca nu poate fi aceeasi persoana atat domn al Moldovei, cat si domn al Tarii Romanesti.
In Moldova, dupa o alta serie de manevre politice si chiar conspiratii cu tradari si spioni, spun unii istorici, a fost gasita o solutie de compromis: urma sa fie domn hatmanul Alexandru Ioan Cuza, comandantul armatei.
Nu era o personalitate de prim rang, dar in cele din urma gruparile politice l-au sprijinit pe neexperimentatul Cuza preferandu-l in fata unui politician redutabil si in 5 ianuarie Alezandru Ioan Cuza a fost ales in unanimitate domn al Moldovei.
In cercurile politice din Tara Romaneasca colonelul Cuza nu era cunoscut, dar oricine ar fi fost ales in Moldova trebuia ales si la Bucuresti. In noaptea de 23 spre 24 ianuarie, membrii Partidei Nationale s-au reunit la Hotelul Concordia din Bucuresti unde, pentru prima oara, s-a spus ceea ce pana acum fusese doar o nazuinta: Cuza trebuia ales ca domn al ambelor principate pentru a se infaptui Unirea.
In 24 ianuarie Alexandru Ioan Cuza fost ales in unanimitate domn al Tarii Romanesti, iar populatia stransa in jurul Dealului Mitropoliei a primit vestea cu cea mai mare bucurie.
Mihail Kogalniceanu, in discursul adresat domnitorului dupa alegere afirma:
” Alegandu-te pe tine domn… am voit sa aratam lumei aceea ce toata tara doreste: la legi noi, om nou… Fii dar omul epocii; fa ca legea sa inlocuiasca arbitrarul! Fa ca legea sa fie tare, iar tu, Maria Ta, ca domn, fii bun, fii bland; fii bun mai ales cu aceia pentru care mai toti domnii trecuti au fost nepasatori sau rai. Nu uita ca daca cincizeci de deputati te-au ales domn, insa ai sa domnesti peste doua milioane de oameni!”
Ziarul Romanul din 27 ianuarie scria despre acest moment fericit: ”… Nu se auzeau in toata capitala decat cele mai vii demonstratii de bucurie…singurul spectacol care se vedea pe toate ulitele, pe la toate raspantiile, pe toate locurile publice ale Bucurestilor. Fratii nostri tarani… strigau acum cu toata puterea energica a sufletelor lor: Sa traiasca Cuza! Sa traiasca Domnul nostru! Se aruncau unii in bratele altora, fara deosebire de conditii, ca si cum toti, in general, ar fi scapat de jugul cel mai apasator.”
Nici dubla alegere a lui Cuza si nici recunoasterea internationala a Unirii nu au fost insa obtinute usor, pentru ca Inalta Poarta si Austria le considerau drept o incalcare a Conventiei de la Paris.
Au urmat misiuni diplomatice conduse de apropiati ai lui Cuza in capitalele Marilor Puteri, conferinte, tergiversari si chiar amenintari de interventie militara. Dar, fermitatea lui Cuza, reactia energica a Camerelor si a guvernelor, pozitia intransigenta a marelui diplomat Costache Negri si atitudinea favorabila a majoritatii Marilor Puteri garante au avut ca rezultat in septembrie 1859 recunoasterea dublei alegeri a domnitorului Cuza, la Conferinta de la Paris.
Deplina Unire a fost recunoscuta doi ani mai tarziu, la Conferinta de la Constantinopol, cand Inalta Poarta a renuntat la toate conditiile pe care le solicitase anterior. Austria in schimb era dispusa sa recunoasca Unirea doar pe timpul domiei lui Alexandru Ioan Cuza.
Prin Unirea Moldovei cu Tara Romaneasca s-a forma un stat unitar care a adoptat numele de Romania, cu capitala la Bucuresti, cu o singura Adunare si un singur Guvern. Era primul pas pe calea infaptuirii statului national unitar roman.
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza
A inceput in 24 ianuarie 1859 cu multe sperante si s-a terminat intr-un conflict cu elita politica si, fiind acuzat de autoritarism, silit sa abdice in 11 februarie 1866. Reformele initiate de Alexandru Ioan Cuza au pus bazele dezvoltarii moderne a Romaniei, dar personalitatea lui Cuza, extrem de controversata, pune inca probleme in istorie.
Cu toata opozitia, boierimii, a marii burghezii si a Bisericii, Cuza a initiat, impreuna cu primul sau ministru Mihail Kogalniceanu, reforme interne importante: reforma fiscala in 1861, prin care se instituia impozitului personal si a celui funciar,
secularizarea averilor manastiresti in 1863 cu scopul de a trece in proprietatea statului marile averi ale bisericilor si manastirilor, legea rurala din 1864 prin care au fost improprietatiti peste 400 de mii de tarani si alti 60 de mii au primit locuri de casa si gradini. Reforma agrara a desfiintat servitutile si relatiile feudale si a reprezentat unul din cele mai insemnate momente din istoria Romaniei moderne.
In timpul domniei sale a fost reformata si justitia, au fost concepute o noua lege electorala, Codul Civil si Codul Penal, inspirat de legislatia franceza, invatamantul primar a devenit obligatoriu si s-au infiintat Universitatea de la Iasi in 1860, cea din Bucuresti in 1864 si a fost organizata armata nationala.
Aplicarea reformelor s-a lovit insa de rezistenta Adunarii Legiuitoare, pe care a si dizolvat-o la 2 mai 1864 prin forta. In acelasi an a fost supusa aprobarii poporului o noua Constitutie, prin care domnitorul avea puteri sporite, ceea ce a atras atat nemultumiri interne, cat si din exteriorul tarii. Impotiva domnitorului s-a creat o coalitie formata din aceeasi unanimitate care l-a si ales, Cuza realizase reforme solide, fara a mai pastra insa legatura cu elita politica.
Alexandru Ioan Cuza a fost fortat de complotistii din „monstruoasa coalitie” sa renunte la tron, in noaptea 10 spre 11 februarie 1866. La finalul zilei, domnitorul a fost obligat sa paraseasca tara. Avea sa moara in Germania, la 15 mai 1873, avea doar 53 de ani. Sirul de reforme initiate de Cuza si venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I a facut ca actul de la 1859 sa fie ireversibil.
