Ziua de 30 ianuarie, data nasterii marelui Ion Luca Caragiale, trece neluata in seama de romani.
Scriitorii sunt cei ce-si mai aduc aminte. Nu se stie daca aceasta amnezie nationala este indusa de inconfortul moral pe care ni l-a creat marele dramaturg radiografiindu-ne cu atata precizie si talent comportamentul sau e rezultatul ignorantei.
Ion Luca Caragiale este, fara indoiala, cel mai bun diagnostician al organismului social romanesc. El vede prostia ca pe cea mai grea maladie a sufletului, netratata la timp poate provoca disparitia acestui neam.
Este convins ca numai prin ironie, prin sfichiuirea moravurilor grosolane, prin satira, se poate insanatosi poporul. Bantuit de asemenea obsesii, autorul isi circumscrie intreaga opera pe baza acestei anamneze incercand din rasputeri sa-i vindece pe cei pe care-i iubeste cu adevarat.
Intransigenta, ironiile de tot felul, limbajul acid ni-l prezinta ca pe un om afectat pana-n adancuri de prostia semenilor. Stralucitor prin inteligenta este momentul cand surprinde clasa politica, samburele tuturor relelor, cea care pune amprenta pe intreaga societate.
Viata politica este ridicola, cadrul de manifestare este unul gaunos, iar purtatorii ideilor ieftine sunt niste mascarici.
Autorul pieselor: „O noapte furtunoasa”, „O scrisoare pierduta” si „Conul Leonida fata cu reactiunea” a fost, este, si va fi cel mai fin analist politic roman, el atinge, ca nimeni altul, direct structura acestei natii, cu toata uraciunea ei morala.
Personajele sunt destul de active la suprafata si extrem de lenese launtric, abia isi trag sufletul din mocirla care-i sufoca. Scena politica este plina de prosti, care de care mai grabiti sa-si epateze goliciunile sufletesti si mintile stalcite.
Finetea psihologica a autorului profileaza meschinariile si imoralitatea fiecarui ins, indiferent daca ocupa un loc central sau periferic in secventa de viata surprinsa. Personajele capata greutate si atunci cand tac, gestica lor emana tot timpul un aer penibil.
Chiar si lacrimile sunt o simpla secretie a glandelor lacrimale, ele nu-si au izvorul in adancul sufletului. Plansul Vetei este doar fandoseala, o chestie de onoare, el nu zdruncina decat epiderma.
Daca ramanem in sfera personajelor feminine vom observa ca ele poseda un spirit malefic si, din cand in cand, declanseaza furtuni ce ridica nota de interes, accentuand astfel dezastrul ce-l poate provoca femeia in viata politica.
Pasiunea Zoei nu este dragostea, ci acerba dorinta de a intra cu orice pret in miezul problemelor ce framanta… tarisoara, de a disciplina intreaga politica dupa voia ei. Victime ii sunt toti barbatii ce-o inconjoara, forta ei de seductie, de ispitire, are o trimitere mult mai adanca, la inceputurile lumii.
Chipul Evei rabufneste des, dar fara a fi sesizat de barbati, credulitatea ii face caraghiosi, simple marionete fara gram de personalitate.
Toate Mitele, Vetele, Zoitele sunt zamislite din acelasi aluat confuz, permeabil prostiei, ele isi gasesc corespondente si astazi in viata politica a tarii, misuna in jurul nostru fara insa a le sesiza chipul, dar atrag atentia prin vocatia demagogica, prin limbaj si prin polarizarea atentiei barbatilor.
Rolul barbatilor in stigmatizarea acestor „embleme” politice si sociale este covarsitor. Se poate spune ca Ion Luca Caragiale, cu ajutorul cuvantului, da coordonatele maladiei noastre ancestrale. Cuvantul defineste virusul si exprima fata ascunsa a trairilor, da la iveala superficialitatea gandirii si inca balbaiala limbii pe care o vorbim.
Toate aceste deficiente sunt materializate in text cu ajutorul ironiei. Ironia este punctul de plecare in creionarea caracterelor, in nuantarea cadrului de manifestare a „inteligismului snob si prafuit”. Poate fi tradusa numai atingand subtextul, de multe ori simuleaza sentimente limpezi, stari conflictuale firesti si chiar normalitate.
La autor totul este pe dos, descifrarea estetica trebuie facuta pe negativul cadrului sugestiv, cititorului avizat nu-i vine greu sa developeze filmul. Satira desemneaza limpede toate tarele sufletesti, reflecta de la distanta intreg spectrul constiintei nationale si demarca cu subtilitate binele de rau, fara a provoca perturbari de perceptie.
Comediile de moravuri sunt, pentru I.L. Caragiale, singura medicatie care ar ajuta la insanatosirea societatii. De aici tonusul pe care-l imprima acestor scrieri savuroase, paradoxale si comice, cu penibile momente de viata malaxate de un limbaj frust, direct si pasional.
Bravo, coane Iancule, aici era buba! (Lucian Alecsa)
