DOAR O VORBA: Rau cu rau, dar mai rau fara rau

„Lasa-ma, sa te las”, „rau cu rau, dar mai rau fara rau” – as jura ca sunt expresii cu specific romanesc, chiar daca se intalnesc si-n alte culturi europene.

Fara a exagera, pot spune ca romanul, prin structura lui, prin expresia fiintei sale, este un abulic, un lehamisit de viata. Vointa, pentru el, constituie doar o anexa existentiala, un „ceva” ciudat, care, de cele mai multe ori, este un lucru inutil.

Din bagajul genetic al romanului printre altele fac parte si doua trasaturi definitorii: barfa sau statul la taclale si bascalia. Tare drag ne este sa stam la taifas, sa pierdem timpul, sa lansam tot felul de discutii fara sens si scenarii fantasmagorice, care nu ne vor imbogati sufleteste niciodata si, in plus, o facem si pe-a grozavii.

Cuvantul „taclale” este de origine turca, sigur, sunt tentat sa spun ca noi doar l-am preluat, viata fiindu-ne atata timp sub „presiunea” otomanilor, s-a imprimat din mers in adancul fiintei noastra, vorba aia: ca marca pe scrisoare. Sa nu uitam ca mai toti vecinii, si nu numai, si-au sters copitele de fiinta noastra, lasandu-ne amprente grave pe suflet. Sa pare ca nu avem indeajuns de multi anticorpi care sa lupte impotriva virusilor de acest fel, inca suntem un organism national fragil.

In ultimul timp luam de bun tot ce ne ofera occidentul, halim E-uri cu duiumul din alimentele lor, pe cand produsele noastre ecologice stau pe tarabe fara sa fie luate in seama, avem un folclor extraordinar, cu radacini adanci in sufletul romanului, iar noi ascultam in draci manele.

De foarte putine ori in istorie ne-am manifestat personalitatea in intregul ei, cand am facut-o, ne-am cam aratat doar coltii sau am marait pe la colturi.

Exista si-o alta explicatie: „statul la povesti” l-am folosit si ca pe un anestezic, ne-a amortizat intr-un fel durerile, ne-a trimis in fictiune unde viata poate capata un contur edenic iar fericirea sta pe varful limbii.

Vicisitudinile istoriei ne-au obligat la o consolare, prea mult am fost supusi indurarii, refugiul l-am gasit tocmai in sporovaieli inutile si vorbe de claca. Asta e!

Un alt punct de sprijin este „bascalia”, ne place la nebunie sa trecem in derizoriu orice lucru din jurul nostru, oricat de grav ar fi el. Cred ca suntem campioni la „scornit” bancuri, sa ne aducem aminte de „eroul” nostru national, nemuritorul Bula, a facut cariera intr-o epoca neagra, astazi il putem regasi in pielea unor parlamentari, priviti-l pe Viorel Grigoras si veti da peste un altfel de Bula.

„Hazul de necaz” constituie o alta stare fireasca pentru roman. Ce-i drept, auto-consolarea prin glume si ironii de cele mai multe ori ne-a ridicat tonusul, ne-a facut sa „extragem” din necazuri si dureri micile  placeri ale vietii. Dar vorba aia: orice rau, are binele lui! Mai mult, suntem dispusi sa facem bascalie si din lucrurile capitale si sa le trecem in derizoriu, cica in felul acesta le poti intelege mai bine, le poti vedea cu mai muta luciditate.

Ma tem insa ca ingropandu-ne sufletul sub cenusa frivolitatii si vulgaritatii nu vom mai putea vedea viitorul cu intelepciune si ne vom complace intr-o continua stare de amorteala spirituala si de violenta verbala. Excesul de cenusiu cauzeaza grav sufletului! (Lucian Alecsa)