Daca pana in 1989 doar Mica Unire era glorificata, comunistii avand o teama ideologica si chiar organica fata de regi si de marii oameni politici ai acelor vremuri, dupa Revolutie atentia politicienilor s- a focalizat mai cu seama spre Unirea din 1918. Aceasta incercare de contrabalansare a facut sa paleasca importanta Unirii Principatelor.
Actul Unirii de la 24 ianuarie 1859 a fost poate primul gest marcant al diplomatiei valahe. Miscarea revolutionara de la 1848 din tarile romane, plus unirea vamala dintre Moldova si Tara Romaneasca, ce-a avut loc in acelasi an, au impulsionat schimburile comerciale si culturale intre cele doua provincii romanesti, au trezit constiintele romanilor dintr-o partea si alta a Milcovului. De altfel, deznodamantul razboiului Crimeii a dus la un context european favorabil Unirii, dar lucrul cel mai importat l-a constituit vointa poporului si disponibilitatea intelectualilor din cele doua provincii de a aduna suflarea romaneasca sub un trup comun, chiar daca inca ciuntit si plin de cicatrice pana la „marea intregire” de la 1Decembrie 1918.
Constiinta etnica a grabit desavarsirea Unirii, Milcovul nu ajunsese decat o bariera fictiva in interiorul aceluiasi intreg spiritual, in cele doua trupuri batea aceeasi inima. Ce-i drept, mici disonante de opinii si impotriviri au existat, separatistii moldoveni prin Nicolae Istrate, Gheorghe Asachi si Costache Negruzzi simteau un real pericol in unire, in principal prin decaderea orasului Iasi odata cu mutarea capitalei la Bucuresti. In cele din urma vocea multimii si constiinta de neam au avut castig de cauza. Meritul principal l-au avut intelectualii unionisti adunati in jurul lui Mihail Kogalniceanu, Vasile Alecsandri si Alexandru Ioan Cuza. In ianuarie 1859, in Moldova pe 5/17 ianuarie, iar pe 24 in Tara Romaneasca, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn in cele doua Principate Romane.
Merita mentionat faptul ca alegerea marelui domnitor la Bucuresti a avut loc sub o puternica presiune populara. Odata infaptuit, statul unitar roman avea nevoie si de recunoasterea marilor puteri, aici a intrat in joc abilitatea diplomatiei noastre, este pentru prima oara cand reprezentantii poporului vorbesc aceeasi limba, fiind inflacarati de aceleasi idealuri. Poarta Otomana si Austria considerau gestul romanilor drept o incalcare grava a Conventiei de la Paris. Demersurile diplomatice ale apropiatilor lui Alexandru Ioan Cuza , in frunte cu Costache Negri, au dus la recunoastere Unirii de catre marele Puteri, astfel ca pe 5/13 aprilie 1859, la cea de-a doua sedinta a Conferintei de la Paris, Franta, Rusia, Anglia, Prusia si Sardinia recunosc alegerile din cele doua provincii. Mihai Eminescu il caracteriza pe Costache Negri ca fiind „unul dintre cei mai nobili barbati ai romanilor , care reprezenta cel mai curat nationalism si mai dezinteresat caracter.”
Din acel moment am capatat un alt profil ca natie, reformele domnitorului Alexandru Ioan Cuza, cat si fermitatea acestuia in materializarea lor, au dus la modernizarea tarii. Venirea pe tronul Principatelor Unite a lui CaroI I a facut din Unire un act ireversibil, pe 1 iunie 1866 este ziua eliberarii actului de nasterii al Romaniei in mod constitutional. Un alt moment crucial pentru istoria noastra il reprezinta anul 1877, cucerirea independentei.
Poate ca a venit momentul sa se vorbeasca mai mult despre intreaga tesatura de scenarii lucrate cu migala de marii oameni politici ai acelor vremi, in special cei magnetizati de personalitatea lui Mihail Kogalniceanu, dar si despre culisele desemnarii lui Alexandru Ioan Cuza ca domn peste cele doua provincii.
Ar merita mai multa atentie si colonelul botosanean Alexandru Pisoski, cel care i-a fost alaturi domnitorului de la incoronare si pana la moarte. Nu gasim cel putin o placa sau o alee in municipiul nostru cu numele acestuia, in schimb, avem strada… Curcubeului.
LUCIAN ALECSA
Numele corect al colonelului botosenean este NICOLAE PISOSKI, nu Alexandru Pisoski