Istoria oficiala a vietii lui Mihai Eminescu a impus un sablon convenabil. Conform acestuia, Eminescu ar fi fost o fiinta labila, neadaptata, pierduta in lumea sa de poet si ar fi murit nebun, bolnav de sifilis si alcoolic.
Istoria sa reala este insa cu totul alta. Eminescu a fost de fapt un om puternic, de o luciditate exceptionala, bine ancorat in realitatea sociala si mai ales politica a vremurilor zbuciumate in care a trait, un militant activ pentru drepturile romanilor din Ardeal si pentru unitatea nationala, un ziarist de exceptie, un vizionar, un reformator.
Eminescu a fost declarat nebun si internat la psihiatrie intr-un moment in care guvernul Romaniei urmarea sa incheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunta la pretentiile asupra Ardealului si se angaja sa ii anihileze pe toti cei catalogati drept „nationalisti”. Multi au renuntat la valorile si principiile lor pentru a fi scosi de pe lista proscrisilor.
Eminescu nu a acceptat sa faca niciun fel de compromisuri, si de aceea era cel mai periculos dintre ei. El deranja nu doar prin ceea ce scria, ci mai ales prin faptul ca planuia sa puna bazele unei organizatii independente, aflate in afara controlului francmasoneriei, de trezire si promovare a spiritului romanesc si de refacere a Daciei mari.
