MIHAI EMINESCU – lucruri MAI PUTIN STIUTE despre marele poet

Respectiva insemnare cuprindea, in ordine stricta, toate datele de naștere ale urmasilor caminarului Eminovici. Era un fel de cronologie familiala intocmita de meticulosul parinte odata ce i se nasteau copiii. Mihai insusi si-a consemnat in registrul membrilor societații Junimea ziua de nastere: 20 decembrie 1849, de ignat. Ce-i drept, certificatul de botez a lui Eminescu indica drept data de nastere „15 ghenari, locul nasterii, Botosani si s-a botezat la 21 ghenari 1850”. Știm si din alte exemple ca in acea vreme intocmitorii documentelor civile erau mai mult sau mai putin indiferenti fata de exactitatea zilei de nastere sau chiar a numelor. Cert este ca, mai tarziu, Eminescu si-a „acceptat” ziua de nastere stabilita prin act, iar cel mai important este ca ne amintim de el si ca natia romana il „troieneste cu drag” la  momentele comemorative indatinate.

 

………………

 

Fiul lui Mihai Eminescu

 

Surprinzatoare pentru multi este si informatia potrivit careia Eminescu a trait sentimentele, grijile, bucuriile oferite de existenta unui copil. Da, se pare ca Eminescu a fost si tata! Conform precizarilor din cartea renumitului eminescolog Augustin Z. N. Pop, (Noi contributii documentare la biografia lui Mihai Eminescu, Bucuresti, 1969), poetul ar fi avut un prunc cu o femeie care, se pare, nu a dorit sa intemeieze o familie cu el. Baiatul s-ar fi nascut la 19 iunie 1877. Casatoria mamei cu Ion Lazareanu, paznicul domeniilor caminarului Eminovici, a facut ca odrasla sa primeasca la nastere numele de familie al acestuia, iar fiindca era vara, prenumele i s-a spus Ilie. Eminescu avea atunci 27 de ani. Ne punem fireasca intrebare: el, care iubea atat de mult adevarul, cum a acceptat ca unicul sau urmas sa poarte numele altuia?

 

Trebuie sa inţelegem ca Eminescu, om precum noi toti, a dovedit inerente scaderi pe care numai Dumnezeu le va judeca nepartinitor, noi pamantenii neavand acest drept. Pruncul l-a botezat chiar sora mezina a poetului, Harieta; ea a staruit ca numele sa-i fie cel al tatalui natural, Mihai. O situatie, cel putin pe atunci, rar intalnita: un nume la botez, altul in acte. Nefireasca stare s-a reglementat printr-un proces intamplat abia prin anii 1927, cand Ilie Lazareanu a cerut in instanta sa i se recunoasca numele real. Cauza i-a aparat-o avocatul Dumitru Manastireanu. Conform documentelor de la Tribunalul Botosani, din dosarul cu nr. 4924/1927, avocatul a adus probe scrise si orale pentru sustinerea speţei reclamantului Ilie Lazareanu. Dumitru Manastireanu, megies cu Eminovicii, dar si cu familia Lazareanu, a povestit instantei cum poetul venea adesea sa-si cerceteze copilul, ii aducea dulciuri, chiar se jucau impreuna, iar de multe ori mergea la scoala din Pomarla, unde studia Ilie, interesandu-se despre situatia scolara a elevului.

 

Mai exista informatii ce arata nemultumirea nasei Harieta, care o mustra pe mama finului, Ileana, caci nu-si striga baiatul cu numele de botez, folosindu-l pe cel din acte. Sentinta tribunalului a fost favorabila doar in parte reclamantului caci i s-a schimbat numai prenumele, din Ilie in Mihai, nu si cel de familie. Eminescologul Pop spune ca Mihai Lazareanu a lucrat ca agent fiscal la Primaria din Botosani,avand o existenta retrasa. Taciturn incurabil, nu a dorit sa-si intemeieze o familie, ducand o viata singuratica, sfarsita in anul 1944, la varsta de 67 de ani. Se pare ca fiul a mostenit ceva din imaginatia si visarea tatalui natural. Intr-o misiva, pensionarul Lazareanu scria unui amic: „… de m-ar intreba cineva daca as vrea sa mor, ii raspund anticipat: niciodata, dar sa traiesc fericit ca un Sfant in vesnicie”.

 

Sfidand serbarea austriecilor

 

Tot din perioada ieseana a vietuirii poetului, voim sa amintim un episod la fel de interesant: se stie ca patriotismul lui Eminescu nu a ramas doar la nivel declarativ. S-a implicat cu toata fiinta, asumandu-si riscuri mari, dar nu a abdicat niciodata de la datoria sfanta de a-si apara fratii de un neam de pe pamanturile romanesti instrainate. Prin 1875, poetul facea o calatorie la Cernauti, prilejuita de infiintarea universitatii germane in capitala Țarii Fagilor. In bagaje si-a indesat un pachet intreg de exemplare din lucrarea Rapirea Bucovinei, nesemnata, dar intocmita cu multe documente si dovezi graitoare de catre Mihail Kogalniceanu. La Cernauti l-a gazduit bunul sau amic, V.T. Stefanelli, acesta ramanand uimit de curajul poetului de a trece granita cu maldarul de brosuri militante pentru unirea Bucovinei cu tara mama. A doua zi, cartuliile s-au distribuit romanilor in tot orasul. Ba, mai mult, cu o indrazneala aproape de inconstienta, Eminescu a trimis prin posta respectiva fascicula chiar oficialilor orasului.

 

Autoritatile habsburgice au reactionat prompt: la doua zile dupa aceasta „isprava” a tinerilor patrioţi, au interzis prin lege misiva patriotica. In seara urmatoare Eminescu, impreuna cu Stefanelli si alti buni amici, lua masa la un restaurant unde foarte multi austrieci, purtand fracuri, serbau centenarul anexarii Bucovinei de catre Imperiul Habsburgic. Romanii, imbracati obisnuit, au nemultumit pe jubilanti, asa incat unul dintre ei, avocatul Komariner, apropiindu-se de masa lor, i-a apostrofat, reprosandu-le ca nu cinstesc cum se cuvine ziua. Iritat de infatuarea vorbitorului, poetul s-a prefacut a-l confunda cu unul din ospatarii localului, poruncindu-i pe un ton ironic: „chelner! mai vrem cate o bere!”. Austriacul s-a departat rusinat de la masa romaneasca, iar Eminescu si comesenii taifasuiau veseli ca au scapat de discursul anost al austriacului (Teodor V. Stefanelli, Amintiri despre Eminescu, Bucuresti, 1914).

 

Despre Eminescu s-a scris si inca se va mai scrie, dar niciodata nu va fi indeajuns

 

Iata doar cateva aspecte, care nu fac decat sa ne demonstreze ca, intr-adevar, Eminescu este inepuizabil, atat in scrisul sau, cat si in fapte. Despre „luceafarul” culturii romanesti  s-a scris si inca se va mai scrie, dar niciodata nu va fi indeajuns. Viaţa tumultuoasa, alaturi de geniala-i opera vor constitui mereu izvoare nesecate de inspiraţie pentru cei atrasi de mitul eminescian, doritori sa-i patrunda tainele adanci.

 

Acum, la ceas comemorativ, ingaduie-ne, marite Eminescu, sa-ti troienim memoria cu nesfarsite aduceri aminte tie, celui ce ai cantat atat de dulce in limba romaneasca si ai iubit cu foc nestins sangele din care ai rasarit. Odata cu aceasta sa ne aratam recunostinta fata de Dumnezeu, Care, din poporul roman te-a sorbit pe tine,  geniu al  neamului,  cum soarbe soarele un nour din marea de amar.

 

Sursa : doxologia.ro