Obraznicia elevilor – ce se ascunde in spatele ei? Unde gresesc profesorii si parintii?

Din ce in ce mai multi profesori si parinti semnaleaza ca in scoli manifestarile de indisciplina au devenit un fapt la ordinea zilei si ca adesea pedepsirea acestor comportamente nu mai da rezultate.

Cu toate acestea, preocuparea lor constanta este cum sa sanctioneze indisciplina si nu sa des­copere cauzele ei reale.

Fiecare scoala sau liceu are cate un regulament de ordine interioara care prescrie comportamentele dezirabile in acea unitate de invatamant. Obiectivele de invatare propuse de scoala romaneasca nu prevad nici explicit, nici implicit dezvoltarea abilitatilor de viata si de relationare care sa ii sprijine pe elevi in respectarea acestor reguli minime de comportament. Pilonul central al educatiei se bazeaza doar pe transmiterea de informatii si, eventual, a catorva modalitati de utilizare a acestora exclusiv in contexte educationale, nicidecum in viata de zi cu zi.

Familia actuala si-a modificat structura ocupationala fata de modelul traditional in care mama era casnica si se ocupa de copii. Acum ambii parinti sunt obligati sa munceasca de dimineata pana seara (atat in mediul urban, cat si in cel rural) pentru a asigura veniturile necesare existentei cotidiene si nu prea mai are cine sa stabileasca reguli; cu atat mai putin cine sa se asigure de respectarea lor. Singura regula valabila este supravietuirea.
In aceste conditii familiale, educationale, economice si sociale, copiii sunt vaduviti de repere solide, de modele de urmat in ceea ce priveste relatiile umane si asumarea valorilor de baza precum respectul, onoarea sau recunostinta.

Parintii se asteapta ca scoala sa transmita aceste principii copiilor, iar scoala – inchistata in limitarile obiectivelor de invatare strict informationale – nu are nici un fel de resurse centrate strategic in aceasta directie.

Copiii traiesc inca din primii ani de viata intr-un vid de repere si de modele comportamentale. Profesorii ii vad doar ca pe niste receptori inerti, cu parintii interactioneaza doar seara inainte de culcare. Traiesc intr-un mediu in care confirmarea existentei lor umane este aproape nula si astfel devin treptat „invizibili”, se simt neiubiti, neapreciati si nevalorizati. Singura lor sansa de a fi remarcati este sa „toceasca” sau sa exerseze foarte mult si sa devina olimpici sau sportivi de exceptie. Apar pentru cateva zile la stiri, pe Facebook, eventual sunt invitati la Guvern, unde sunt recompensati cu o strangere de mana si cu un premiu financiar simbolic. Dar cati copii si tineri au aceasta capacitate cognitiva sau fizica? Cati dintre ei pot sustine aceste eforturi la capatul carora cineva ii observa si le apreciaza pozitiv existenta? Prea putini.

Ce se intampla cu ceilalti? Cei care traiesc in saracie, cei care au parintii plecati la munca in strainatate sau sunt divortati, cei ai caror parinti vin mereu obositi de la serviciu? Cine ii vede pe ei? Cine le confirma ca exista ca persoane? Cine le da repere de viata? Cine le ofera exemple de respect, de onestitate, de raportare echilibrata la adevar sau la spi­ritualitate?

Cu regret, trebuie sa recunoastem ca nu exista nimeni care sa faca aceste gesturi de initiere in viata printr-o asumare consecventa, responsabila, constienta si institutionala. Iar acesti copii traiesc constant un abandon emotional si valoric, intr-un spatiu al nimanui, intre familie si scoala. Si, desi sunt abandonati, li se cere permanent sa aiba performante: note mari, promovarea examenelor si succes social. Stim insa ca asemenea performante nu se pot obtine in lipsa unei minime stime fata de sine, a unei minime atentii venite din partea unui adult care sa le confirme ca ii vede, ca ii apreciaza si ca le este sprijin pe drumul transformarilor personale.

Iar efectele unei astfel de pendulari in deriva se traduc cel mai adesea prin comportamente etichetate de scoala sau de parinti ca incalcare de reguli sau indisciplina: agresivitate, voce ridicata, sfidare, bufonerii, farse, lipsa de interes pentru scoala (eu as numi-o incapacitate emotionala de a invata).

Toate acestea reprezinta, in modelul nostru cultural, social si educational, modalitati sigure de a atrage atentia adultilor. Astfel, un copil sau un adolescent „invizibil” pentru parintii sau profesorii lui si incapabil sa invete pentru a lua note mari considera – inconstient – ca singura lui sansa de „a fi vazut” este sa incalce regulile adultilor. Si da, atunci adultii il observa si il sanctioneaza.

Profesorii folosesc sistemul de note pentru a sanctiona astfel de comportamente, desi scoala nu invata in mod programat elevii cum sa se poata comporta adecvat, ci doar prescrie aceste comportamente.

Parintii, la randul lor, folosesc pedepse pentru a sanctiona si ei neres­pectarea regulilor. Dar copilul invata progresiv ca pentru a fi vazut din nou este nevoie sa mai faca o trasnaie, iar pentru ca aceasta nevoie de a fi vazut, observat este atat de mare si de nesatisfacuta, isi asuma sa primeasca noi pedepse sau note mici pentru ca ele ii confirma – chiar si nefiresc – ca exista pentru adultii din jurul lui.

Si tipetele pe care le auzim in fiecare scoala, agresivitatea verbala si fizica, incapacitatea de a promova exclusiv prin eforturi personale examenele de capacitate sau de bacalaureat, toate asa-zisele nerespectari ale regulilor scolii sau ale familiei vorbesc despre dorinta copiilor si a adolescentilor de a deveni „vizibili” cu orice pret.

Dar daca nu dorim sa le oferim aceasta confirmare ca exista prin acordarea de note mici sau sanctiuni drastice (la care oricum devin imuni mai devreme sau mai tarziu, iar unii pot ajunge chiar sa incalce legea doar pentru ca asa simt ca exista), va invit sa privim dincolo de aparenta unui comportament sau a altuia si sa ne intrebam despre ce nevoie neindeplinita vorbeste un copil care tipa. Dar unul care loveste? Dar altul care simte nevoia sa fie clovnul clasei? Ce ne spune lipsa de interes fata de scoala? Dar afisarea unei lipse de respect fata de profesori ori parinti?

Toate vorbesc despre nevoia de a fi iubit, de a fi imbratisat sau tinut de mana, despre nevoia de a fi ascultat si incurajat, despre nevoia de a se simti in siguranta. De aceea va invit ca inainte de a pedepsi, judeca sau eticheta, sa intindem o mana copilului care tipa la propriu dupa o imbratisare, daruindu-i empatia si dragostea noastra indiferent de circumstante.

Simtindu-se priviti astfel, copiii nostri ne vor intoarce res­pect, admiratie si dorinta de a ne urma fara a se simti obligati sau presati de norme rigide, note sau pedepse.

Roxana Stoica, psihosociolog, formator, psihoterapeut
_

1 COMENTARIU

  1. Buna ziua. In spatele obrazniciei elevilor si in general al tinerilor din ziua de astazi se ascunde lipsa franei emotionale pe care educatia primita de la parinti ti-o ofera. Intradevar, in zilele noastre parintii nu mai au atat de mult timp sa se ocupe de copii, insa nu cred ca jobul sau orice altceva poate fi o scuza pentru faptul ca acestia nu-si mai fac treaba. In acelasi timp, scoala se poate adapta la noua realitate, dar totodata, nici nu poate suplini lipsa educatiei de acasa – in special cei 7 ani de acasa sunt greu sau aproape imposibil de recuperat mai tarziu. Si atunci ce putem face? Sa dam vina pe scoli si pe profesori? Sau sa dam vina pe sistem? Cred ca singurii vinovati suntem noi, parintii, ca nu ne straduim si nu ne asumam la modul absolut faptul ca avem o responsabilitate mai mare decat oricare alta, fie ea job, studii sau altceva.
    Daca parintele isi va lua din timpul sau si in fiecare zi va petrece cat mai mult timp cu copiii sai, va incerca sa le inteleaga nevoile, dar in acelasi timp sa-i si disciplineze (copii trebuie sa aiba si indatoriri nu doar drepturi) atunci cand este cazul, sa le ofere afectiune si sa faca pe cat cu putinta ceea ce face un parinte normal, sunt sigur ca lucrurile vor reveni la normal. Dar atata timp cat nu ne facem ordine intre prioritati, putem gasi vinovat pe absolut oricine, numai pe noi insine nu. Si atunci totul devine o polemica fara sfarsit, deoarece scoala nu-ti poate educa in locul tau. Punct.

LĂSAȚI UN MESAJ

Politica de comentarii : Va rugam sa comentati la obiect, legat de continutul prezentat in material.


Orice deviere in afara subiectului, folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului (autorilor) materialului, afisarea de anunturi publicitare, precum si jigniri, trivialitati, injurii aduse celorlalti cititori care au scris un comentariu se va sanctiona prin cenzurarea partiala a comentariului, stergerea integrala sau chiar interzicerea dreptului de a posta, prin blocarea IP-ului folosit.


Site-ul http://www.reporterul.ro nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.