Un tata lua din dulap un borcan cu miere de albine, il dadu fiicei sale sa miroasa si apoi ii explica:
– Un popor de albine este format din mii si mii de albine. Fiecare albina are de indeplinit o sarcina anume. Albinele lucratoare construiesc fagurele, au grija de incubatie, hranesc poporul si-l apara de dusmani.
Regina face oua: pana la 2.000 pe zi. O suita de albine tinere o inconjoara, o insoteste oriunde merge, ii aduc de mancare, o mangaie si toate acestea le fac albinele de la sine, fara a intreba sau a sta pe ganduri. Apicultorul, parintele lor, le-a construit stupul. Albinele stiu ca el este prezent, simt prezenta lui in semnele pe care le-a lasat, in grija pe care o poarta fata de ele. Desigur ca nicio albina nu-l poate descrie pe tatal lor. Dar toate stiu ca el exista. Si daca o albinuta ar zice: – Nu cred in tatal meu, si el nu mi-a construit casa, albina in varsta pe drept cuvant s-ar supara.
– Totusi, ii spuse fiica, oamenii nu sunt albine.
– Da, ii raspunse tatal. Dar stiu ca noi nu ne-am creat pe noi insine, precum albinele de altfel. Stiu la fel de bine ca este demn sa ne gandim la misterul originii noastre si la faptul ca exista un loc care se potriveste perfect pentru acest lucru: Biserica. De aceea mergem noi la biserica, mamica ta si cu mine. Pentru a multumi si a ne apropia mai mult de Tatal Nostru!
