A fost odata, intr-un tinut indepartat, un om cu avere multa, numit Ilie.
Dupa douazeci si cinci de ani de munca, acest om a strans o avere mare.
Toti ziceau:
– Ce fericit este Ilie! Are la avere de nu-i mai da socoteala. N-are de ce sa moara.
Mai multe nenorociri se abatura asupra casei lui si saraci atat de mult, incat un vecin milos il primi pe el si pe nevasta-sa sa-l slujeasca in curte.
Intr-o zi, i-au venit acestui om niste oaspeti.
– Vazura-ti, zise el, pe batranul care trecu acum?
– L-am vazut. Ei, ce-i cu el?
– Uite: a fost cel mai bogat din tinut.
– Tatuca, il striga unul din ei, vino sa gusti ceva cu noi!
Din vorba in vorba, il intrebara cum se simte acum, cand e sarac.
– Atata vreme am cautat fericirea, zise el, si numai de doi ani am gasit-o, de cand sunt aici.
– Glumesti, i-au zis oaspetii.
– Nicidecum! Puteti s-o intrebati si pe batrana. Ea va va spune chiar mai bine decat mine.
O chemara pe batrana si aceasta le spuse:
– Este adevarat. Am fost bogati si nu aveam pic de odihna. Nici sa vorbim, nici sa gandim la Dumnezeu sau la izbavirea sufletului nu aveam vreme. Si griji mari! Acum avem timp sa ne rugam lui Dumnezeu si sa ne gandim si la sufletul nostru. Cincizeci de ani am cautat fericirea si abia acum am gasit-o!
– Adevarat, zise si batranul, inainte eram niste prosti, plangand pierderea averii, dar Dumnezeu ne-a aratat acum adevarul.
Oaspetii ramasera pe ganduri.
