Intr-o zi, un taran se prezenta la poarta unei manastiri si batu puternic.
Cand calugarul de la poarta ii deschise greaua usa de stejar, taranul ii arata, surazand, un splendid ciorchin de struguri.
– Frate portar, spuse taranul, stii la cine vreau sa daruiesc acest ciorchin care este cel mai frumos din vita mea?
– Poate staretului sau unuia dintre parintii manastirii.
– Nu. Tie!
– Mie?
Fratele portar se rosi tot de bucurie.
– Vrei sa mi-l dai chiar mie?
– Sigur, deoarece m-ai tratat tot timpul cu prietenie si m-ai ajutat atunci cand te-am rugat. Vreau ca acest ciorchin de struguri sa te faca bucuros si pe tine.
Bucuria simpla si pura care se citea pe chipul calugarului de la poarta il ilumina si pe el.
Calugarul de la poarta puse ciorchinele de struguri la vedere si il privi toata dimineata. Era cu adevarat un ciorchine splendid. La un moment dat ii veni o idee. De ce nu ar duce acest ciorchine staretului pentru a-i face si lui o bucurie?
Lua ciorchinele si il duse staretului. Staretul a fost cu adevarat fericit. Dar isi aduse aminte ca era in manastire un batran calugar bolnav si se gandi:
– O sa-i duc lui ciorchinele, astfel se va alina un pic.
Astfel ciorchinele de struguri a fost daruit din nou.
Dar nu ramasese prea multa vreme in chilia calugarului bolnav. Acesta se gandi de fapt ca ciorchinele i-ar fi provocat o bucurie calugarului de la bucatarie, care isi petrecea zilele transpirand in jurul sobelor, si il trimise acestuia.
Dar calugarul bucatar il dadu calugarului care se ocupa de biserica (pentru a-i face o mica bucurie si lui), acesta il duse la cel mai tanar calugar din manastire, care il duse la un altul, care se gandi ca ar fi bine sa il duca la un altul.
Pana cand, de la un calugar la alt calugar, ciorchinele de struguri s-a intors la calugarul de la poarta (pentru a-i face o mica bucurie). Astfel a fost inchis cercul. Un cerc al bucuriei.
„Nu astepta sa inceapa altcineva. Este randul tau, astazi, sa incepi un cerc al bucuriei. Adesea este nevoie de o scanteie mica, mica pentru a face sa explodeze o incarcatura enorma. Ajunge o scanteie de bunatate si lumea va incepe sa se schimbe. Iubirea este unicul tezaur care se multiplica prin diviziune: este unicul dar care creste atunci cand se sustrage. Este unica actiune in care cu cat se cheltuie mai mult cu atat se castiga; daruieste-o, arunc-o cat colo, imprasti-o in cele patru zari, goleste-ti buzunarele, scutura cosul, rastoarna paharul si maine vei avea mai mult decat inainte”. (Bruno Ferrero – Ingerii bucuriei)
