In urma cu mai multi ani, la un mare si important spital din oras, fu adusa pentru tratament o fetita numita Maria.
Ea suferea de o ciudata si rara boala, al carei unic tratament era, dupa cate se stia, o transfuzie de sange de la fratiorul ei de numai 5 ani.
Acesta, la randul lui, supravietuise in mod miraculos aceleiasi boli, si dezvoltase anticorpii necesari pentru a o combate. Prin transfuzie, Maria se putea vindeca si salva.
Medicul ii explica situatia micutului ei frate Andrei, si il intreba daca el ar fi de acord sa-i doneze sangele sorei lui. Doar pentru un moment, Andrei paru ca reflexioneaza profund, inainte de a suspina adanc si de a spune, incet, dar hotarat:
– Da, o voi face, daca asta o salveaza pe Maria!
In timp ce transfuzia era in curs de desfasurare, Andrei se afla intins pe un alt pat, linistit si zambitor, alaturi de sora lui.
Personalul medical ii urmarea pe amandoi cu atentie, si observa cu bucurie cum Maria, incet-incet, redobandea o culoare sanatoasa si vie in obraji.
In acea clipa insa, chipul lui Andrei incepu sa se stinga, apoi deveni palid, iar zambetul ii disparu de pe fata. Il privi pe medic si, cu voce intretaiata, il intreba:
– Iar eu… cand voi incepe sa mor?
Copil fiind, el nu il intelesese pe medic. El credea ca urma sa-i dea tot sangele sau sorei lui jertfindu-și viața. Si, de fapt, el chiar i-l dadea. Caci cine invata sa moara mereu pentru fratele lui, nu va muri niciodata!
