– Asteptati aici, va rog!, i-am spus orbului, lasandu-l singur la un colt al garii orasului, ferit de circulatie.
Voiam sa-l scutesc de a merge la ghiseul de bilete sau de informatii, la panoul cu mersul trenurilor si la posta.
Intorcandu-ma, l-am vazut de departe stand in picioare. In timp ce unii il intaratau, un copil se uita holbat la el, un carucior de bagaje trecea pe langa el, facand o curba periculoasa, si un vanzator de ziare, dupa ce ii prezentase oferta, pleca rusinat de la el.
Orbul statea nespus de linistit. A trebuit sa raman si eu cateva clipe pe loc.
A trebuit sa-i privesc fata. Mi se parea ca pasii din jurul sau, vocile necunoscute si galagia forfotei din gara n-aveau pentru el nicio insemnatate. El astepta, iar aceasta era o asteptare rabdatoare, increzatoare si reculeasa.
Pe fata lui nu se putea citi nici cea mai mica indoiala ca eu n-as mai reveni. Se putea vedea o raza minunata de bucurie anticipata. Credea ca va fi luat din nou de mana.
Cu greu am scapat de imaginea impresionanta a acestui chip in asteptare, cu ochii acoperiti de pleoape. In acel moment am descoperit ca asa trebuie sa arate chipul crestinului cu adevarat credincios.
