Catva timp in urma, la Olimpiada persoanelor cu dizabilitati, din Seattle, noua atleti, toti dizabili mental sau fizic, erau la linia de start pentru cursa de 100 m.
La semnalul starterului incepura cursa, nu toti alergand la fel, dar toti cu dorinta de a sosi si de a invinge. Alergau, dar, intre ei, un baietel cazu pe pista, se rostogoli de cateva ori si incepu sa planga.
Ceilalti opt il auzira plangand. Incetinira si privira inapoi. Se oprira si se intoarsera… toti…
O fata cu sindromul Down se aseza langa el, incepu sa-l mangaie si sa-l intrebe:
– Acum esti mai bine?
Atunci toti noua se prinsera dupa umeri si mersera spre linia de finish. Tot stadionul se ridicase in picioare, iar aplauzele au durat mult timp.
Persoanele care au vazut intamplarea, o povestesc inca.
De ce?
Pentru ca inauntrul nostru stim ca: „Lucrul cel mai important in viata este mai mult decat a invinge pentru noi insine”.
Lucrul cel mai important in aceasta viata este de a ajuta pe ceilalti sa invinga, chiar daca asta implica a incetini si a schimba cursa noastra. Oricum, daca cineva ajutat de noi reuseste sa invinga, am invins si noi alaturi de acel cineva.
O lumanare nu pierde nimic, daca aprinde alta lumanare.