In anul 1347, oastea regelui englez Eduard asedie orasul francez Calais.
In jurul orasului, un val ucigator impiedica orice contact cu exteriorul. Drept urmare, imediat izbucni o foamete cumplita. Mai intai murira cei batrani, apoi sugarii.
In cele din urma slabira si oamenii in putere, astfel incat nimeni nu se mai putea gandi la o riposta victorioasa. Atunci un sol al regelui ceru sa intre in oras. El comunica prefectului orasului intentia regelui:
– In urmatoarele trei zile, regele are de gand sa navaleasca in oras si sa-l incendieze. Cu totii veti muri: barbati, femei, copii.
Locuitorii cetatii l-au intrebat:
– Nu exista chiar nicio cale de salvare?
– Ba da, raspunse mesagerul. Daca sase din barbatii vostri de frunte sunt dispusi sa moara pentru voi, atunci veti fi salvati. Acestia vor trebui sa se prezinte maine dimineata in lagarul ostirii engleze. Sa nu aiba nimic in picioare, sa fie imbracati doar cu o camasa si in jurul gatului sa fie legati cu o funie.
Vestea infricosatoare se raspandi in toata cetatea. Toti cei 10.000 de locuitori se gandeau numai la ei insisi. Dar sase din oamenii de frunte spusera:
– Mereu am incercat sa fim pilde, sa slujim cu fidelitate oamenilor acestei cetati cu bratele si talentele noastre. Acum suntem dispusi sa ne dam viata pentru intreaga cetate.
Cetatenii orasului au ingenuncheat plangand si s-au rugat pentru acesti voluntari.
A doua zi dis-de-dimineata, cei sase au mers in lagarul regelui. El ii privi cu dispret. In apropierea lor un calau statea deja pregatit cu sabia in mana pentru a-i decapita. Atunci sosi regina, se arunca la picioarele regelui si mijloci pentru acesti oameni:
– Menajeaza acest oras si pe acesti oameni, pentru ca au fost dispusi sa-si dea viata pentru ceilalti.
Dupa lungi taraganeli, regele isi schimba gandul. El cruta cetatea si viata acestor sase voluntari.
