Unul din ucenicii Sfantului Nifon, cu multa uimire povestea:
– Atata smerenie si blandete ii daduse harul Sfantului Duh, incat se socotea pe sine ca intineaza lumea cu faptura sa. Ascultati o marturie a virtutilor sale. A fost chemat odata in casa unui dregator, care avea mare evlavie catre Cuviosul. Bogatul acela avea o gradina foarte mare, in care pasteau de voie multime de animale salbatice, ca intr-o padure. Si printre multii cerbi, pe care ii avea, era unul nespus de salbatic din fire, care de se intalnea cu un om il lovea cu picioarele dinainte si cu coarnele cele ramuroase. Eram cu sfantul si cand am intrat in curtea dregatorului, cerbul furios s-a repezit la mine. Sfantul vazand aceasta s-a asezat in fata mea, sa ma apere, si numai ce l-a atins, ca s-a imblanzit pe data.
Apoi cerbul privind in ochi pe Sfant, s-a rusinat si a fugit in desis.
Am intrebat:
– Spune, parinte, cum ai facut aceasta?
– Aceasta este puterea tainica a smereniei. Cand ne smerim fata de toti si toate si ne vedem cat suntem de pacatosi, se pogoara din cer toiagul lui Dumnezeu zdrobind tot raul.
