Preotul CONSTANTIN COMAN: “BOALA si SUFERINTA, BINECUVANTARI nedorite care ne apropie de DUMNEZEU”

Cand viata ia o turnura neasteptata, iar sanatatea face loc bolii si suferintei, in suflet se naste o avalansa de intrebari dureroase: De ce mie? De ce acum? De ce copilului meu? Ce am facut sa merit asta? Pentru ce sufar atat?

Oameni din toate timpurile au incercat sa dea raspunsurile potrivite, insa eforturile lor au fost zadarnice. Numai Dumnezeu cunoaste ratiunea si finalitatea lucrurilor si doar El ne poate aduce linistea si vindecarea, chiar si atunci cand totul pare a fi pierdut. 
 
Asa cum ne arata scrierile sfinte, dar si istoria omenirii, seara necazului este urmata intotdeauna de dimineata bucuriei. Despre rostul suferintei si al bolii in viata fiecaruia dintre noi a vorbit Gabriel Tudor cu parintele Constantin Coman, profesor universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxa „Justinian Patriarhul” din Bucuresti.
 
Gabriel Tudor (Asociatia “Salveaza o inima”): In ultimele cateva decenii asistam la o crestere alarmanta a numarului de bolnavi, in special copii. Daca pentru un adult putem vorbi de consecinte ale unor alegeri gresite, pentru copii nu putem vorbi. Și atunci apare intrebarea: de unde vine suferinta si de ce?
 
Parintele Constantin Coman: Teologic vorbind, suferinta si boala sunt urmari ale pacatului. De ce sufera copiii care nu au pacat? Pentru ca sunt nascuti in pacate, cum spune proorocul David, neintelegandu-se prin asta ca faptul zamislirii si al nasterii este pacat, ci faptul ca atunci cand se zamislesc copiii, cei doi parinti sunt intr-o anumita stare pacatoasa. De exemplu, o fire egoista este o stare pacatoasa, o fire altruista este o stare buna, virtuoasa. Daca noi zamislim copii intr-o stare egoista, patimasa, dusmanoasa, evident ca aceasta mostenire se transmite copilului, care devine „beneficiarul” cauzelor ce genereaza mai devreme sau mai tarziu o boala sau o suferinta. Sa nu mai vorbim de altele, mai grele: betia, desfraul, lacomia, minciuna, hotia, inselaciunea, judecata celuilalt, tinerea de minte a raului etc. Boala, suferinta, ce sunt in fond? Disfunctii mai mici sau mai mari ale legilor fiziologice, ale functionalitatii organismului uman, care are un suport spiritual, duhovnicesc. Lucrul asta ni-l spune si medicina: la temeiul functionarii organismului este informatia, un set de legi duhovnicesti. Ni se confirma mai mult pe zi ce trece ca o anumita stare a omului favorizeaza sanatatea, iar o alta stare favorizeaza boala. Omul cu o anumita pace, liniste si bucurie tine departe boala. Omul aflat sub imperiul tristetii, al depresiei si regretelor favorizeaza boala, si nu orice fel de boala, ci unele chiar foarte serioase, virulente, uneori incurabile.
 
– Desi poate aduce teribil de multa suferinta, poate fi considerata boala o binecuvantare in anumite cazuri?
 
– Trebuie sa fim foarte atenti! Asa cum aflam din istoria biblica, cea a Bisericii, din vietile sfintilor sau ale pustnicilor, o anumita stare de boala si suferinta poate fi convertita in binecuvantare. Boala si suferinta in general il ajuta pe om sa se smereasca, sa-si constientizeze limitele, dependenta de Dumnezeu, sa iasa dintr-o existenta si mentalitate autosuficienta, autonoma si sa se deschida Bunului Dumnezeu. Din acest punct de vedere, este o mare binecuvantare! Vorbim insa de oameni maturi, nu de copii… Experienta ne spune ca in starea de suferinta, omul este mai aproape de adevar decat in starea de confort si de bine, pentru ca, de obicei, binele risca sa-L concureze pe Dumnezeu. Omul se multumeste cu starea de sanatate, cu bucuria impreuna-petrecerii cu semenii lui, a unui pantece sanatos care-i permite sa manance tot ce-i place, cu bucuria unei minti sanatoase care poate sa „mestece” toate ideologiile si teoriile din aceasta lume sau cu bucuria unui suflet care se poate indulci cu tot felul de amagiri, de iluzii… Toate acestea il tin pe om departe de adevarul lucrurilor, de adevarul propriei existente. Confruntarea cu suferinta si cu boala il trezeste, iar cand se confrunta cu limitele posibilitatilor sale fiziologice, cand organismul nu mai face fata singur provocarilor, omul isi da seama ca este o existenta limitata. Abia atunci incepe sa se gandeasca serios daca are acces la o resursa nelimitata, care este cea dumnezeiasca. Iata cum suferinta ne aduce mai aproape de Dumnezeu si devine o binecuvantare!
 
– Putem trai in confort si sa fim in acelasi timp si aproape de Dumnezeu sau aceste doua situatii sunt mutual exclusive?
 
– Experienta ne dovedeste ca sunt ferm exclusive. Cei care, fara sa fi suferit, aspira la implinire, la desavarsire, – ii regasim adesea in monahism, in ceata sihastrilor – au ca prim demers lepadarea de confort, de lume. In Noul Testament, in literatura noastra filocalica si in vietile sfintilor, gasim ca pe o teorema ca „prietenia lumii este dusmanie cu Dumnezeu”. Ceea ce spune tot sau rezuma tot.
 
– Cand suferim indelung avem tendinta de a crede ca am fost parasiti, ori ca nu exista Dumnezeu. Daca totusi exista, nu este atat de bun pe cat pretinde, caci, nu-i asa, ce Dumnezeu bun si-ar lasa copiii sa sufere? De ce lasa cale libera suferintei in viata omului, mai ales a tinerilor si a copiilor ?
– In pedagogia dumnezeiasca, suferinta este recuperata pozitiv. Bunatatea lui Dumnezeu converteste starea negativa a omului in bine. Ingaduie suferinta pentru ca este o stare in care omul se poate apropia si de semenii sai si de El. In suferinta omul este mult mai solidar si intelegator cu ceilalti decat in confort. Lucrurile nu trebuie vazute numai in perspectiva acestei vieti, ci si in perspectiva vietii de dincolo de moarte. Din aceasta perspectiva, asumarea suferintei fara prea mare suparare sau respingere este un factor care il apropie pe om de Dumnezeu, il face sa se intoarca cu fata spre El. In temeiul dreptatii Sale, cine beneficiaza de foarte multa suferinta e posibil sa primeasca o plata pe masura, in termenii vesniciei, dupa cum citim in parabola din Evanghelia dupa Luca, cea cu bogatul nemilostiv si saracul Lazar…
 
– Cand avem un stil de viata dezordonat sau facem alegeri gresite si suntem constienti de asta, daca ni se intampla ceva rau, ne este mai usor sa acceptam. Cum privim, insa, un necaz mare atunci cand stim sigur ca nu avem o vina directa?
 
– Ne-ar ajuta foarte mult sa intelegem ca existenta noastra nu este una izolata si singulara, ci este foarte solidara cu existenta parintilor, stramosilor, neamului nostru, vecinilor nostri, contemporanilor nostri si asa mai departe. Asa cum spunea parintele Staniloaie, firea umana nu este intrerupta intre persoanele umane, ci este intr-o continuitate. De aceea, ca in niste vase comunicante, ceea ce se intampla bine in tine, trece si in mine intr-o anumita maniera, in functie de cat de consistenta sau subtiata este legatura dintre noi. Prin urmare, in temeiul acestei solidaritati, omul ar intelege mai bine lucrurile. Noi, ca preoti, suntem confruntati frecvent sa le raspundem unor oameni de ce li se intampla lor sau copiilor lor anumite lucruri. Ne spun: „n-am facut cine stie ce in viata…”
 
– „Am fost la biserica, am postit…”
– Da, asta este un aspect si deschideti acum un alt subiect si mai important, al suferintei celui nevinovat. Exista o cauza a suferintei, a bolii in pacat. Cine sufera pentru pacat, sufera ca plata, sa spunem, care poate fi purificatoare. De ce sufera, insa, dreptul? Raspunsul pe care Il da Dumnezeu in Sfintele Scripturi pentru suferinta dreptului este ca ea este ispasitoare si pentru ceilalti. Suferinta unuia bun dintre noi are consecinte pozitive asupra tuturor, asa cum suferinta lui Hristos, Cel mai drept dintre oameni, are un caracter universal si cu consecinte pozitive asupra intregului neam. Numai suferinta dreptului are aceasta iradiere pozitiva! Societatea romaneasca a momentului mi se pare a fi una foarte bolnava, foarte decazuta. Noi insine ne sapam groapa. Cei responsabili, care au administratia centrala si locala in mana, sunt oameni care submineaza la modul propriu bunurile celorlalti, sanatatea, educatia. Nu se poate ca intr-o astfel de societate lucrurile sa mearga bine. Iar acestia nu sunt cazuti din cer, ci suntem noi: parintii nostri, fiii nostri, fratii nostri, surorile noastre, noi suntem! De aceea colcaie boala, pentru ca este multa cadere, neascultare, faradelege, multa nesimtire. Pe de o parte vina e a faptuitorului, pe de alta parte e si complicitatea generalizata a celorlalti. Majoritatea participa la rau, unii intr-o masura mare, altii intr-una mica.
 
– Dar toti suporta consecintele…
 
– Si mai mult, sunt loviti cei nevinovati!
 
– Mai vindeca Dumnezeu astazi asa cum o facea in vremurile biblice, indiferent de afectiune? Va intreb pentru ca, in predici ascultam deseori vorbindu-se despre vindecarea sufletului, dar despre a trupului prea putin.
 
– E mai importanta vindecarea sufletului, pentru ca daca am avea perceptia corecta asupra vietii, am vedea ca acolo e nivelul adevarat al vietuirii. Din experienta preoteasca va spun ca mana lui Dumnezeu intervine nu asa cum vrea omul, ci asa cum vrea Domnul si da solutii unor situatii critice din punct de vedere al suferintei, care se dovedesc a fi mult superioare insanatosirii pur si simplu. Am vazut si minuni! Un tanar cu ocluzie intestinala a fost trimis acasa pentru ca nu se mai putea face nimic. M-a rugat insistent sa mijlocesc pentru a se putea duce sa moara la manastire, la Cernica. A ajuns acolo, s-a dus seara la moastele Sfantului Calinic, s-a rugat cat a putut, apoi s-a culcat si dimineata s-a trezit sanatos. Se intampla acum 10-15 ani, azi e bine. O minune! Cred ca se intampla foarte multe astfel de minuni, dar omul – sub dominatia rationalismului – cauta mai curand o explicatie fireasca a insanatosirii, decat sa creada ca Dumnezeu face minuni. Mai mult decat atat, omul cand se face sanatos uita ca a fost bolnav! Nici nu baga bine seama cum s-a facut sanatos. Atat de multumit si de confortabil se simte in starea de sanatate, ca nu se mai gandeste ca e posibil ca bunul Dumnezeu sa fi intervenit sa-l insanatoseasca, iar el sa-I dea slava si sa-I multumeasca. Ingratitudinea este o alta „calitate” a oamenilor si a romanilor.
 
– Uneori, in ciuda tuturor eforturilor medicilor si a rugaciunilor noastre, unii oameni pleaca din aceasta lume. Putem vorbi de un NU clar si raspicat al lui Dumnezeu la rugaciunile de vindecare a celui bolnav?
 
– Nu neaparat! Logica momentului mortii ramane o taina la fel de mare ca si logica momentului nasterii cuiva. Nu sta in puterea si nici in hotararea omeneasca, ci sta in hotararea lui Dumnezeu. Ca preoti, ne confruntam si cu moartea tinerilor si cu cea a batranilor si suntem nevoiti de multe ori sa vorbim la inmormantari, sa dam anumite mangaieri si explicatii. Eu cred ca si o zi de ar primi omul sa traiasca, ar trebui sa-I multumeasca lui Dumnezeu pentru ca este un dar. Insa omul este nemultumit si cand moare la 70 si la 80 si la 90, pentru ca se sfarsesc lucrurile, dar nu se uita in urma ca a avut darul unei vieti de 70 de ani, sau de 30, 40 ori 50 de ani, care inseamna totusi ceva! Daca ai constiinta minunii care este existenta umana, daca ai o anumita adancire a lucrurilor, te bucuri ca ai luat act de aceasta existenta. Trebuie sa recunoastem suveranitatea bunului Dumnezeu, in care nu exista arbitrariu…
 
– Desi uneori asa lasa impresia…
 
– Nu, asta e erminia neputincioasa a oamenilor, care vine si dintr-o foarte pacatoasa indreptatire de sine. Omul vrea sa isi gaseasca dreptatea insinuand nedreptatea lui Dumnezeu. El trebuie sa inteleaga ca este o existenta care isi primeste intru totul existenta de la Dumnezeu. Spunea un mare teolog al zilelor noastre: „Omul are existenta imprumutata!”. Pai cand ti se da totul, tu mai ceri socoteala? De ce asa, de ce nu mai mult, de ce nu mai putin? Am pierdut perspectiva suveranitatii lui Dumnezeu ca Alfa si Omega, cauza creatiei, de unde vine toata existenta noastra. Daca ne-a dat Dumnezeu un an, stie El de ce. Daca ne-a dat trei, stie El de ce, are ratiunea Lui. Marea problema a omului contemporan este o foarte atenuata constiinta de sine. Nu stie cine este si ce este. Nu merge la adancimile sensului existentei sale. Nu se intreaba cine respira, cine merge, cine gandeste in propriul organism. De unde vine, cine-l determina, cine il defineste, de ce este asa si nu altfel, de ce nu este altfel si este asa. Sub presiunea unor factori exteriori, dar nu fatali, am ajuns sa traim semiautomat, semiconstient, ca niste necuvantatoare si din aceasta stare rezulta foarte multe neputinte.
 
Parintele Constantin Coman s-a nascut pe 28 august 1953 in satul Albesti din judetul Buzau. A urmat scoala generala acolo, iar apoi Seminarul Teologic din Buzau si Institutul Teologic de Grad Universitar din Bucuresti. In octombrie 1977, a fost admis la cursurile de doctorat, Sectia Biblica, Specialitatea principala Noul Testament. Intre anii 1977-1978, a urmat Cursurile anului I de doctorat la Institutul Teologic de Grad Universitar din Bucuresti, incheiat cu sustinerea lucrarilor si a examenelor de an, iar in perioada 1979-1983, a facut studii postuniversitare la Facultatea de Teologie a Universitatii din Atena, unde, la 8 decembrie 1983, obtinea titlul de doctor in teologie. Parintele Coman este autorul urmatoarelor carti: Prin fereastra bisericii sau O lectura teologica a realitatii; Erminia Duhului, Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor; Intre iluzia implinirii si certitudinea esecului, aparute la Editura Bizantina.
 

LĂSAȚI UN MESAJ

Politica de comentarii : Va rugam sa comentati la obiect, legat de continutul prezentat in material.


Orice deviere in afara subiectului, folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului (autorilor) materialului, afisarea de anunturi publicitare, precum si jigniri, trivialitati, injurii aduse celorlalti cititori care au scris un comentariu se va sanctiona prin cenzurarea partiala a comentariului, stergerea integrala sau chiar interzicerea dreptului de a posta, prin blocarea IP-ului folosit.


Site-ul http://www.reporterul.ro nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.