Jurnalul suferintei si ultima profetie

Si s-a dus lumina noastra, s-a furat nadejdea noastra. Moartea a furat-o pe ea. O, lucruri nefiresti si negraite, pline de durere si de tanguire! Cum a murit cel ce a inviat sufletele noastre din moartea pacatelor? Cum a incetat sa bata inima celui ce batea in pieptul unui neam intreg? Cum te vom ingropa, Parinte? Cum sa iti ingropam zambetul cald si mainile care au binecuvantat crestetele noastre? Cum sa iti inchidem ochii dulci cu care ne inconjurai pe noi si gura ta cea graitoare de adevar? Cu ce mani ne vom atinge de trupul tau curat de patimi? Sau cu ce cantari vom canta ducerea ta dintre noi, Parinte, cel care ne-ai incantat inimile si ne-ai alinat durerile? Ce limba va putea grai tainele si minunile tale? Ce minte le va cuprinde pe ele? Cum ai apus, lumina sufletelor noastre?

Acestea erau gandurile si simtirile ce napadeau inimile noastre, ale celor cativa ucenici si cateva cadre medicale, ce stateam cu frica si cutremur la capataiul Parintelui nostru iubit. Rasuflarea din ce in ce mai greoaie, aparatele tiuind din ce in ce mai des, asteptam cu totii cu frica si cu cutremur clipa despartirii. O clipa de cosmar ce parca nu ne venea sa credem ca o traim. Ma rugam inca sa fie doar un vis.

 

Inceputul Golgotei. Primele semne ale bolii

Cu doar doua luni in urma, Parintele era acelasi, vioi, puternic, primea pelerinii pana la miezul noptii, gura sa sfintita glasuia sfaturi si invataturi, ochii lui zambeau inca impreuna cu ai credinciosilor. Nimic nu ar fi dat de banuit ca parintele sufera de o asa cumplita boala. La slujbele de noapte nelipsit ca de obicei, canta chiar impreuna cu noi. Si deodata primele semne ale bolii au inceput sa se arate: obosea foarte repede, nu mai putea manca si cel mai adesea stari de voma.

Iar parintele ne linistea, asigurandu-ne ca nu are nimic decat o simpla indigestie. Pana la sfarsit, a vrut sa sufere discret, in taina, nevrand sa supere pe cineva. Nu l-am auzit vreodata plangandu-se de vreo durere trupeasca. Pana in ultimul ceas, cand il intreba unul dintre noi daca il doare ceva, cu toate ca se putea citi pe chipul sau durerea din fata transpirata de suferinta si ochii sfarsiti de durere, Parintele raspundea, clatinand din cap: Nimic!

 

Ultima slujba de Inviere

„Doar pentru voi daca mai traiesc. Cui va las pe voi”?

Ultima slujba la care a participat a fost Invierea Domnului, si aceasta praznuita nu in manastirea lui, ci intr-o manastire straina, la Casiel, fiind mai aproape de spitalul unde era internat, in Cluj, de unde cu toti aflaram cumplitul diagnostic: cancer de stomac.

A petrecut in manastirea Casiel, Deniile mari din saptamana patimilor si, deoarece in acea manastire nu se cantau cantari psaltice, parintele fiind un mare iubitor de muzica psaltica bizantina, a rugat-o pe maica stareta (cea care i-a fost ucenica de taina cea mai apropiata, alaturi in toate suferintele si necazurile batranetii, ea insasi fiind cadru medical) sa ne cheme din Petru Voda pentru a canta noi slujba Invierii. Asa s-a si petrecut.

Prin bunavointa Parintelui Serafim si a maicilor din manastirea Casiel, am savarsit slujba Invierii impreuna si atunci l-am auzit pentru ultima data pe Parintele strigand, cu glasul stins de durere dar care emana dragoste parca mai mult ca oricand: Veniti de luati lumina!

Toata slujba aceea de Inviere a fost impletita cu lacrimi, simtind cumva ca va fi ultima Inviere savarsita impreuna aici, pe pamant. Insusi parintele parea si el trist. Numai sfintia sa stie cate eforturi o fi facut sa reziste in acel scaun pana la sfarsitul slujbei. Dupa slujba parea oricum epuizat si l-am intrebat de ce este trist? Parintele a raspuns: Sunt trist pentru ca nu sunt impreuna cu fiii si fiicele mele din Petru Voda, in manastirea mea.

Cu  o zi inainte ne spovedisem si il rugam pe parintele ca daca Domnul va dori sa il ia la El, sa Il roage sa il mai tina o perioada pentru noi, ucenicii lui, sa nu ne lase orfani. Parintele, zambind, a raspuns: „Pai asa ma gandeam si eu, doar pentru voi daca mai traiesc. Cui va las pe voi?”. Aceasta framantare parintele o avea demult si ne mai impartasea uneori teama – ce se va intampla cu manastirea dupa plecarea sa la Domnul, in ce relatii vom fi cu Mitropolia, cati ne vor iubi si cum se vor manifesta cei ce ne urasc, iar ceea ce nu-si dorea sigur era sa nu ne risipim.

Ne-am despartit la manastirea Casiel, Parintele plecand spre „taiere” iar noi spre manastire si cu sufletul la gura, l-am intrebat: Parinte, ce sa facem pentru sfintia voastra? Parintele a raspuns cu multa caldura: Privegheati pentru mine! Si au plecat. Imediat m-am dus cu mintea tot la Mantuitorul in gradina Ghetsimani, cand ii mustra pe apostoli pentru ca nu au privegheat un ceas cu el. Si ma gandeam cu spaima: Doamne, oare Parintele se duce spre Golgota?

 

Examenul operatiei

„Doamne, treaca acest pahar de la mine daca este cu putinta”

Urma operatia – o problema spinoasa si cel mai greu examen, cred eu, din viata tuturor vietuitorilor celor doua obsti, de calugari si de maici. Toata suflarea manastirii, de la mic la mare, a fost in aceasta perioada de crunta suferinta pentru pastorul ei, intr-o neincetata priveghere si rugaciune.

Cata osteneala si cate lacrimi nu au curs pe pamantul din Petru Voda?! Privegheri de noapte, masluri, paraclise, acatiste, neincetat se savarseau rugaciuni, o nevointa peste firea noastra aproape, pe care numai daca iubesti cu adevarat o poti savarsi. Atata unitate si rugaciune nu stiu sa fi fost vreodata in manastirea Petru Voda.

Atat medicii cat si ucenicii i-au explicat Parintelui Justin riscurile majore ale operatiei: ori anestezia, ori recuperarea postoperatorie. Cu lacrimi in ochi ucenicii cei mai apropiati care l-au insotit la spital, il rugau sa nu se opereze totusi, existand riscul sa nu se mai trezeasca din operatie. Aceasta teama era uriasa. Parintele insa a vrut sa se opereze.

Personal cred ca Parintele Justin s-a asemanat in acest moment de decizie tot cu Mantuitorul in gradina Ghetsimani, cand cuprins de suferinta L-a rugat pe Tatal Sau ceresc: „Doamne, treaca acest pahar de la mine daca este cu putinta. Dar nu voia Mea sa se faca, ci voia Ta”. Asa cred ca a simtit si parintele. A dorit sa mai traiasca, pentru a mangaia sufletele necajite ale ucenicilor sai, dar a lasat in voia Domnului hotararea. Sfintia sa a incercat sa se trateze pe cat era omeneste posibil.

Nu acuzam pe nimeni de rea intentie sau premeditare. Atat doctorii cat si asistentele din spital erau pur si simplu fermecati de sfintenia si harul Parintelui Justin, pe care il emana in jurul sau, incat si cei mai necredinciosi se lasau patrunsi de puterea harului sau si il indrageau pe loc. Asta este o alta poveste – cati doctori si asistente si-au schimbat viata doar ingrijindu-l sau cunoscandu-l pe Parintele Justin.

Inainte de operatie, chirurgul care urma sa il opereze l-a intrebat cu frica, aproape tremurand de emotie: Parinte, sunteti sigur ca vreti sa va operam? Parintele, ca dovada ca nu se temea de moarte, a raspuns in acelasi ton glumet cu care eram obisnuiti: „Mai, nu iti face griji. Doar bisturiul sa nu fie ruginit. In rest… nu mor acum. Ma asteapta 150 de fete si 80 de baieti acasa”.

 

Izvora mir inca de pe patul spitalului

Si intr-adevar a supravietuit, dar ce a urmat a fost o luna de chin cumplit si suferinta. Intubare, infectie, suprainfectie, tuburi de dren, tuburi de oxigen… Organismul nu voia parca sa se refaca.

Maica stareta si cei doi parinti care l-au ingrijit cu multa dragoste pana la capat, au trait clipe de cosmar. Maica povestea cu durere cum imediat ce medicii reuseau sa ii stabilizeze un organ, se imbolnavea altul; nu apucau sa se bucure decat cateva ore de stabilizarea parintelui, ca aparea o alta urgenta medicala… Cand stomacul, cand intestinul, cand inima, cand plamanul si toate de parca fiecare organ al trupului sau trebuia sa patimeasca pana la maximum de suferinta. Cu totii erau insa uimiti de rabdarea si forta parintelui de a indura suferinta. Si ceea ce i-a uimit si mai mult a fost faptul ca parintele, inca de pe patul spitalului, mirosea a mir si trupul sau izvora mir, ori de cate ori ii schimbau hainele sau il intorceau de pe o parte pe alta, simteau si vedeau acest lucru minunat.

 

Discretia si nobletea sfinteniei

Stia sau nu stia Parintele de mai inainte de boala cumplita ce il cuprinsese?

Doctorul chirurg l-a intrebat dupa operatie: Parinte, stiati de acest cancer? De cand il aveti? Parintele a raspuns: „Da, il am de 5 ani, cam de atunci ma necajeste”.

Aceasta era una din laturile cele mai caracteristice ale personalitatii parintelui Justin – discretia si nobletea duhovniceasca. Aceasta discretie a sfinteniei ne-a uimit mereu si pe noi, fiii duhovnicesti mai apropiati.

Parintele atat de mult isi ascundea darurile duhovnicesti, incat te facea sa crezi ca este un om cat se poate de simplu si obisnuit. Dar nu era deloc asa; parintele avea darul inaintevederii, numai ca mult mai tarziu intelegeam noi, cei slabi in nevointa duhovniceasca.

Parintele nu povestea niciodata, sau poate foarte rar, trairile sale mistice, convorbirile cu Dumnezeu, modul in care se ruga. Nu, parintele nu vorbea mai niciodata despre sine. Toata viata l-a ascultat pe celalalt, i-a alinat suferinta celuilalt, bucuria aproapelui era si bucuria lui.

Parintele a avut virtutea care le intrece pe toate, mama a tuturor darurilor duhovnicesti – dragostea de aproapele. Aceasta dragoste poporul a simtit-o prea bine si l-a urmat, recunoscand in el pastorul cel bun, care isi pune viata pentru oile sale. Iar aceasta discretie a sfinteniei are un singur nume: smerenia.

Impodobit cu aceste doua podoabe de mare pret, inima smerita si plina de iubire, cuvantul parintelui avea putere iar mana sa cu care binecuvanta raspandea tamaduire.

 

Invaluit in harul rugaciunii

Cunoscand ca sfarsitul i se apropie, Parintele a cerut sa fie externat si sa se intoarca la manastire, unde sa isi dea obstescul sfarsit. A ajuns in manastire in ziua sfintilor Imparati Constantin si Elena. Voievozii Ortodoxiei universale au adus acasa pe voievodul Ortodoxiei romanesti, dupa cum este supranumit de popor.

Ca si ceilalti care au stat neincetat la capataiul lui, a fost si pentru mine poate cea mai mare binecuvantare de pana acum sa stau aproape, la capataiul lui, in aceste ultime zile din viata Parintelui Justin. In aceste ultime zile, Parintele era cufundat cu totul in rugaciune. Era pentru prima data cand il vedeam cum traia rugaciunea. Cand adormea pe buzele parintelui se putea distinge rugaciunea: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul.

Chiar daca mai avea putere sa vorbeasca in soapta cate ceva, Parintele nu vorbea nimic, decat lucruri esentiale. Se vedea deja cum suferinta ii slefuise cu desavarsire sufletul. Credeam ca Domnul ii va lua sufletul, in acea stare de rugaciune harica. Dar parintele a tinut sa se reintoarca la manastirea de calugari pentru cateva zile ca sa numeasca staret peste calugari, pe cel ce il va urma in staretie: Parintele Hariton Negrea, fost calugar in manastirea Petru Voda, actualmente duhovnic al manastirii Durau. Aceasta a facut-o in prezenta Mitropolitului Moldovei, IPS Teofan, care a aratat foarte multa dragoste si mila fata de suferinta Parintelui. Impacat cu toata lumea, de la vladica pana la opinca, Parintele a dorit in cele din urma sa isi dea duhul in manastirea de maici, unde a vietuit ultimii 3 ani din viata.

 

Ultimul cuvant, ultima profetie: Mai sunt 12 luni!

Simteam cu totii ca se pregateste, demult nu mai voia sa manance nimic, chiar daca ar fi putut, era hranit doar artificial, prin perfuzii. Cu 5 zile inainte de a-si da duhul, a fost ceva mai bine, parca isi revenea si prinsese ceva putere. In aceasta ultima perioada toti ucenicii mai apropiati au luat un ultim cuvant de invatatura de la parintele, un ultim sfat. Eu nu reusisem, parca nu indrazneam sa il intreb nimic. Atatea cuvinte mi-a spus in ultimii ani, incat nu stiu daca am vreo intrebare fara raspuns si nu voiam sa il mai necajesc pe parinte. Mergeam langa patul sfintiei sale, ii sarutam mana si ma asezam in genunchi sa ma rog in tacere langa sfintia sa. In acea zi am simtit ca parintele vrea sa imi spuna totusi un ultim cuvant. Se pare ca acesta a fost ultimul cuvant rostit de parintele pe patul de suferinta, in prezenta a 5 dintre ucenicii sai, care pot depune marturie pentru acest cuvant.

Am intrat sa ii sarut mana si voiam sa ma retrag. Parintele a deschis ochii si m-a intrebat usor, cat avea putere sa vorbeasca: „Ce faci, maica?”. „Ne rugam pentru sfintia voastra sa va insanatositi, parinte”, i-am raspuns. „Ce se mai intampla in tara?”.

M-a intrebat parintele, asa cum obisnuia sa intrebe cand era bine. Toti cei din jur s-au mirat ca vorbeste si au venit cu totii sa asculte. Eu, impreuna cu Parintele Justin cel tanar, am inceput sa ii relatam cate ceva din cele mai importante probleme, constitutia, homosexualii si razboiul dat familiei crestine, retragerea cetateniei de onoare lui Valeriu Gafencu si altele, lucruri pe care parintele le asculta cu foarte multa atentie. Si mai zicea, oftand din cand in cand: Mai, mai… Am reusit sa il bucuram cu o veste pe care o aflasem recent – Mitropolitul Vladimir din Basarabia isi daduse binecuvantarea pentru construirea unui paraclis inchinat martirilor din temnitele comuniste din pamantul Basarabiei, ceea ce insemna recunoasterea sfinteniei lor, inclusiv a lui Valeriu Gafencu. Parintele a zambit si a zis: Mare biruinta!

Apoi l-am intrebat o problema care ma framanta demult, o intrebare pe care pana acum m-am ferit sa i-o pun in mod transant de teama posibilelor reactii dure – pana unde putem merge cu lupta impotriva actualelor cipuri din actele noaste de identitate? Si l-am intrebat mult mai concret.

Relatez intocmai. „Parinte, stiti problema cardurilor de sanatate, ele nu au intrat inca in vigoare. Dar ele vor fi pe viitor totusi obligatorii. Va intreb: ce sa faca o mama care are un copil bolnav in stare critica si este necesara o interventie chirurgicala, pentru ca altfel ar muri? Ca sa il opereze va trebui internat, ca sa il interneze, are nevoie de cardul de sanatate cu cip. Ce sa faca mama? Sa isi interneze copilul sau sa il lase sa moara?”.

Parintele foarte grav a raspuns, ridicand din maini in semn a protest: „Nu, sa nu il lase sa moara. Eu nu imi pot asuma aceasta decizie. Nu trebuie ajuns nici la extreme. Acest cip nu e pecetea, nu e lepadare… Dar fiecare sa faca dupa constiinta si puterea lui. Cat puteti luptati impotriva lor cu toata forta si unitatea, dar fara atitudini extreme, inca nu e cazul. E vorba insa ca mai sunt 12 luni…”.

Aici Parintele s-a oprit. Noi am intrebat: „12 luni si scapam de cipuri”?. „Nu, a raspuns Parintele, 12 luni de libertate si vine urgie”. Cineva a intrebat sa explice mai clar, dar parintele nu a mai raspuns. Atunci eu am zis: „In acest caz parinte, trebuie sa va insanatositi ca nu are cine sa ne ajute”. Parintele a raspuns iar cu umor si zambetul cel mai frumos din lume: „Mai, sa stiti ca nici eu nu stiu ce sa fac. Nu m-am hotarat daca sa traiesc sau sa ma duc. Nici eu nu mai stiu ce vreau”. A luat o gura de mancare si ne-am retras unul cate unul, luand binecuvantare. Am luat si eu binecuvantare si parintele, in marea lui dragoste, nu m-a lasat fara cuvant si mi-a dat, strangandu-ma de mana, ultima binecuvantare: „Maica, sa nu lasi revista! Tine tare, inainte!”.

Aceasta fagaduinta am sa incerc sa o tin cat voi putea cu ajutorul celorlalti frati si surori, colegi de redactie.

Se pare insa ca Parintele Justin se hotarase sa treaca in cealalta imparatie, a vesniciei. Incepand cu ziua urmatoare, Parintele se simtea din ce in ce mai rau; nu mai vorbea, nu mai manca, puterile ii slabisera si plamanul abia mai rezista.

Duminica dimineata, 16 iunie, in timpul slujbei Praznicului Sfintilor Parinti de la Sinodul I Ecumenic, am aflat ca Parintele se simtea mult mai rau, si ca intrase intr-un fel de coma.

Sfantul voievod Constantin cel Mare l-a adus din spital in manastire, si acum tot Imparatul Ortodoxiei, Sf. Constantin, cel care a adunat de pretutindeni pe cei 318 Sfinti Parinti la Sinodul I Ecumenic, pentru a osandi pe ereziarhul Arie si a formula simbolul credintei, parca a vrut sa mai intregeasca ceata Sfintilor Parinti cu inca un iubitor al Adevarului, pe care L-a marturisit pana in ultima clipa, luandu-l astfel si pe Parintele Justin in ceata dreptilor, in ceata Sfintilor Parinti.

 

Un sfant ocrotitor al tuturor romanilor

Chiar daca durerea si jelirea se vedeau pe fetele tuturor, simteam insa cu totii un har, mangaiere si o dulceata de nedescris. Il simteam pe Parintele viu, ca nu murise, mai viu ca niciodata si il auzeam parca poruncind in inimile noastre: „Sa inceteze lacrimile voastre, schimbandu-le intru bucurie”.

Pentru ca, dupa marturia multora, Parintele Justin se simtea prezent ca un sfant, iar nu ca un muritor de rand. Curand trupul sau plin de har a inceput sa izvorasca mir cu bun miros, incredintandu-ne ca am castigat un sfant cu sfinte moaste.

Timp de 4 zile trupul plin de cancer, in loc sa raspandeasca miros urat, raspandea mireasma deosebita si atata bucurie incat nu te mai puteai desprinde de langa sicriu, sau mai bine zis, racla sfintelor sale moaste. Si batrani, si tineri, si copii erau fascinati de sfintenia si harul trupului sau, doar cativa demonizati urlau cat puteau de tare, arsi de puterea harului Parintelui: Vai de noi! E Sfant!

Iata de ce cred ca si-a asumat Parintele Justin aceasta suferinta – Cea mai mare durere a lui era aceea ca moare si nu va mai avea cine sa incalzeasca inimile credinciosilor. Murea si nu stia in grija cui ne lasa. Nu avea de fapt cui ne lasa. A gasit, ca de obicei, solutia – sa sufere pana la sfintenie, ca sa devina el ocrotitor ceresc, adica sfant. Cine poate incalzi inima cuiva mai mult decat un sfant? Cine poate tamadui boli si suferinte mai bine decat un sfant? Cine poate fi grabnic ajutator mai mult decat un sfant?

Atatea minuni si vindecari minunate am auzit in aceste zile langa racla parintelui, incat pana si noi, cei care i-am fost apropiati, ne minunam si aproape ca nu ne vine sa credem langa cine am stat. Parintele ne-a depasit orice asteptari. Iata ca tot in grija sfintiei sale a vrut sa fim Parintele. Un sfant ocrotitor al tuturor Romanilor.

Imi povestea maica stareta un lucru minunat – cu cateva zile inainte de a-si da ultima suflare, Parintele, intr-o dimineata, in zori, si-a ridicat usor capul si, binecuvantand in vazduh, spunea: „Doamne, binecuvinteaza pe toti romanii din aceasta tara!”, apoi a doua oara: „Doamne, binecuvinteaza pe toti romanii de pretutindeni”, apoi a treia oara: „Doamne, binecuvinteaza aceasta tara, Romania!”.

Si, cu adevarat, Domnul a binecuvantat-o cu un nou sfant ocrotitor: Sfantul Justin Romanul!

Imi povestea mai demult ca in tinerete era foarte milos fata de oamenii bolnavi si ca la hirotonia intru preot a cerut dar de la Dumnezeu, sa poata tamadui bolile oamenilor. Nu vrem sa il declaram sfant mai inainte de vreme sau fara temei. Dumnezeu cred ca i-a dat acest dar al tamaduirii si timpul ne va arata si ii va descoperi sfintenia. Un sfant, grabnic ajutator si tamaduitor de boli…

Preacuvioase Parinte Justin, roaga-te pentru noi, pacatosii! (Monahia Fotini)

 

PARINTELE IUSTIN PARVU va fi inmormantat joi (VIDEO)